Lumini şi umbre, Pe aici nu se trece – titlurile astea mi-au venit în minte văzînd volumul lui Doru Pop O telenovelă socialistă. Nu l-am bănuit că o să ne dea o carte anostă ca serialele alea, dar m-am gîndit că gri-ul sufocant al socialismului multilateral dezvoltat o să se simtă în romanul lui.

Şi chiar că se simte, deşi telenovela lui Doru Pop e plină de culori, de schimbări de tempo şi de ritm. Datorită capitolelor/episoadelor scurte, memoriile lui se aseamănă oarecum cu cele ale lui Vasile Ernu din Născut în URSS şi ale lui Venedict Erofeev din Moscova–Petuşki, dar sunt mult mai personale decît ale celui dintîi şi mult mai ordonate decît ale celui din urmă.

Oricum, au darul de a nu-l plictisi pe cititor care, ca în cazul unei telenovele veritabile, abia aşteaptă ce se va întîmpla în continuare. Copilăria povestitorului (care probabil că se suprapune cu cea a autorului) e una fericită, povestită cu haz şi întreruptă de transcrierile unor poveşti clasice şi de interludiile cu Finul Rebeleş, culoarea cea mai vioaie a romanului, un personaj extraordinar ca şi Tătica, ca şi naşa Sanda. ”Niciodată să nu fugi după femei şi după tramvaie, mă învăţa finul Rebeleş, deşi el nu văzuse tramvai în viaţa lui.” (109.) O înţelepciune, deci, care se autodesfiinţează – cu toate astea, dragostea rămîne. Oare îi iubim pe cei dragi nouă pentru că ne dau sfaturi pe care le putem folosi la ceva? Nici vorbă. Îi iubim pentru că aşa ne-a aranjat viaţa şi poate că asta e cel mai onest şi cel mai credibil lucru pe care îl putem spune despre dragoste.

Dragostea e un cuvînt important aici. Cu toate nebuniile comunismului (şi după cum ştiţi, sunt berechet, cea mai teribilă fiind în carte armata absurdă, egoistă, jegoasă şi provincială) familia descrisă în roman este o familie fericită, sau, dacă aş vrea să nuanţez, aş spune că în memoria naratorului se păstrează aşa. Vocea pe