E din ce în ce mai clar că zeiţa nu aparţinea de la început acestui loc, dar că l-a supus şi luat în stăpânire şi doar repetă scenariul crud al sosirii permanente, tulburând traiul tuturor vietăţilor.
Lumina nu se schimbă prea mult în timpul anului, pe coasta abruptă ce străjuieşte golful unde a ajuns din larg şi a fost ridicată printre zei. Soarele e un reflector nemişcat, indiferent de ora zilei sau de schimbarea anotimpurilor, ca şi cum spaţiul ar fi rupt de rotaţia astrală, încremenit în ora apariţiei ei din spuma mării – cum numele-i spune. Lumina pietrelor albe răspândită peste marea fără nuanţe e ca o săgeată: să nu se vadă amănuntele vreunei alte povestiri sau puneri în scenă. Să rămână mereu marea, spuma valurilor ruptă de vânt de pe creste şi ridicată în aer, cortegiul anotimpurilor venite să o întâmpine pe zeiţă, zefirul netezind luciul apei...
E cruzimea unui permanent cântec de laudă, imnul unei sosiri triumfale. Nu e nimic din mila şi omenescul naşterii.
Toţi zeii au avut parte de naştere.
Sunt fraţii şi surorile scăpate de tatăl înfricoşat de propriul destin, canibal, prunc-ucid, devoratorul Cronos: Hestia, Demeter, Hera, Hades, Poseidon şi Zeus. Toţi născuţi prin naştere omenească de Rhea. Mai e Hefaistos, făcut fără procreare de mânioasa Hera. Atena, cu ochii strălucitori, ţâşnind din capul despicat al lui Zeus. Fraţii Apolo şi Artemisa – gemenii aduşi pe lume în chinuri, unul dintre ei ajutându-şi mama să-l nască pe-al doilea. Hermes, născut într-o peşteră sau pe înălţimile din Olimp, mai sus decât ajung ploaia şi vântul.
Zeii au fost copii, uimind cu faptele lor, au crescut ca olimpieni, iar naşterea e consecinţa firească a acestei apartenenţe, pune în valoare aşa-numitele legături de sânge, în fapt componente intrinseci ale arhitecturii şi ierarhiei panteonului, naşterea e parte structurală
