- argument -
De cînd ne ştim, facem slalom printre interdicţii. Parcă ne-am naşte cu un sac care trebuie umplut cu o serie impresionantă de nu-uri. Cele venite de acasă, de la şcoală, de la cei care ne reglementează în fel şi chip vieţile.
Nu lăsa mîncarea în farfurie, nu vorbi cu gura plină, nu face gălăgie, nu umbla cu focul, nu ai voie să intri în clasă fără cordeluţă şi număr matricol, nu spune nimic din ce se vorbeşte în familie, nu intra în vorbă cu străinii, nu călca iarba, nu se fumează, nu se consumă produse din exterior, e interzis să vii cu băuturi alcoolice în incintă etc.
DE ACELASI AUTOR 17 ani şi jumătate Unde s-a dus romantismul? „Cu cît are mai multe poveşti, cu atît e mai valoros“ "Am primit, la un moment dat, şi un craniu de călugăr" - interviu cu Aurelia MOCANU Pentru cei care s-au născut şi au trăit o parte din viaţă în comunism, interdicţiile sînt un capitol stufos. Şi se poate vorbi mult despre el, din moment ce drepturile deveniseră extrem de rarefiate. De cîtă ingeniozitate aveai nevoie să poţi evita normele şi situaţiile absurde la care se ajunsese în epocă? Prin cîte cicluri de interdicţii poate trece un om de-a lungul vieţii, în condiţiile în care fiecare moment istoric aduce cu el noi şi noi restricţii? Ne-am întrebat şi cum e pe la alţii, şi dacă interdicţiile de azi seamănă între ele. Ne fac mai buni sau, din contră, mai frustraţi? Cîte libertăţi ne-au mai rămas?
În America, de exemplu, fumatul a devenit un fel de ciumă, iar în Japonia, sunetele de la toaletă pot avea efectul unui tsunami; la Amsterdam se fumează, dar e interzis să le dai morcovi şi zahăr cailor pe care patrulează poliţia. Există lucruri interzise în bucătărie, în condiţiile în care nu trebuie să mănînci nici prea dulce, nici prea sărat, nici prea mult, nici prea puţin şi reglementările europene încearcă să-şi protejeze cetăţenii de toate ex
