Ca poet, Şerban Axinte a debutat editorial în 1996, cu volumul Starea balanţei, urmat, în 1999, de Pragurile Apeiron. În aceste prime două cărţi ale sale, autorul practică o poezie abstractă ce amestecă, într-o formulă eclectică, note ale unei imagistici expresioniste, preluate epigonic de la Rilke sau Blaga, şi structuri lirice tributare ermetismului, în linia unui Ungaretti. În Pragurile Apeiron, imaginarul poetic se încarcă de rezonanţe nietzscheene, iar discursul devine cvasioracular. Oscilând între o cerebralitate afişată ostentativ şi o emoţionalitate adesea disimulată, poezia lui Şerban Axinte – atât în prima etapă, cât şi la maturitate – pune în scenă spectacolul unor năzuinţe metafizice, aşteptări ale unei Revelaţii ce întârzie să se producă, prevestiri apocaliptice, tensiuni ale unui eu scindat, nostalgii ale unei ipotetice unităţi originare. În predilecţia faţă de o atare tematică se vădeşte şi atipicitatea poetului în raport cu congenerii săi douămiişti.
Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut (2006) reprezintă un punct de cotitură în poezia lui Şerban Axinte. Insolubilele interogaţii metafizice susţin în continuare eşafodajul poemului, numai că discursul, mai puţin abstract şi renunţând, în fine, la obscuritate, dobândeşte supleţe şi putere de sugestie. Autorul explorează acum valenţele tranzitivităţii, ale prozaismului şi biografismului, „inventând“, cum notează într-un poem, „mitologii în sufragerie“ – aşa, de pildă, în textele ce exhibă experienţa paternităţii – resimţită ca traumatizantă pierdere de sine, ca despărţire de vârsta aurorală a unei tinereţi suficiente sieşi. Criza eului, provocată fie de o debusolare a trecerii prin vârste, fie de presimţirea unor experienţe limită, îmbracă succesiv expresia gravităţii şi pe aceea a farsei. Iar variatele forme ale nesiguranţei şi fricii sunt îmblânzite, terapeutic, printr-
