Ziua de luni trebuia să fie ultima a lui Giovanni Catanzariti în postura de preşedinte şi finanţator al „Bătrânei Doamne”. Italianul a spus cât se poate de clar că dorea şi încă mai doreşte să cedeze clubul din Calea Aurel Vlaicu lui Adrian Marţian, clubului Atletico sau oricărui alt investitor interesat în schimbul stingerii datoriilor de aproximativ o jumătate de milioan de euro. Dacă gruparea „galben-neagră” a făcut oferta corectă pe care Catanzariti a şi acceptat-o, Marţian nu a îndeplinit nici astăzi condiţiile lui Gio, aşa că a apărut un blocaj în Calea Aurel Vlaicu.
Fiindcă este şi administratorul oficial al UTA-ei, italianul nu poate să plece fără să privească înapoi, însă intenţiile sale rămân aceleaşi. De fapt, Catanzariti vorbeşte la trecut despre aventura sa la gruparea emblemă a Aradului, cea mai lungă a unui preşedinte – finanţator de după Revoluţie, dând unele detalii în premieră publicului larg…
- Domnule Catanzariti, aş vrea să începem cu concluzia, dacă se poate. Vă pare rău că v-aţi implicat financiar şi emoţional la UTA în ultimii patru ani şi jumătate?
- Nu regret nimic. Am trăit destule momente frumoase, dar şi de tristeţe. O să-mi amintesc mereu primul meu meci ca preşedinte al UTA-ei, cel de acasă cu Minerul Lupeni, când au venit peste 7000 de suporteri şi am câştigat cu 2-0 când nu multă lume credea în noi. Au fost şi alte meciuri şi clipe de bucurie de neuitat trăite în tribună şi mai ales în faţa peluzei arădene, o să le port în minte şi în inimă toată viaţa. În fiecare an am încercat să fac echipă de promovare şi, ţin minte, ne-am bătut până în ultimele etape pentru ocuparea unui loc de Liga 1. Fiind un tip ambiţios, mi-am dorit enorm ca Aradul şi UTA să ajungă din nou în Liga 1, aducând unii jucători pentru care am fost judecat şi contestat inclusiv de primarul acestui oraş.
- Aţi tras linie vreod
