Două camere potrivit de spaţioase ale Centrului de Cultură Arhitecturală adăpostesc, în Bucureşti, expoziţia „Arhitectura Berechet”*. Un gest de onoare, recuperator – deşi cu greu rezişti a nu te gândi la alte numeroase „evenimente” de mult mai trâmbiţat răsunet, destinate unor „creatori contemporani” cărora, altădată, nu le-ar fi fost îngăduit nici a purta planşeta mestrului Dimitrie Ionescu Berechet. Ajunge oricărui amator de arhitectură să-şi arunce câteva clipe ochii pe materialul ilustrativ expus pentru a realiza calitatea imensă a operelor ilustrului „strămoş”. Şi aceasta în ciuda a ceea ce multora le place să numească „vechimea” acestora, opinenţii subînţelegând, prin menţionata calificare „ironică”, o oarecare condescendenţă: lucrările „de atunci” n-ar fi, chipurile, în pas cu timpurile noi.
Previzibilă judecata acestei „posterităţi drepte” – după cum se ştie, „cine se scuză, se acuză”. E relaxant şi nederanjant, şi pentru arhitecţi, şi pentru critici, şi pentru oamenii de cultură, să „înregistreze” datarea acestei expresii arhitecturale, încadrarea ei în falanga „arhitecturii naţionale”, să-i noteze valoarea istorică, documentară, eventual artistic-pitorească... şi, cu aceste argumente, să o treacă la index. Aşa cum se aşează o fişă în dosar sau un borcănel de murături pe raft - la păstrare.
O astfel de „clasare” trădează însă o indiferenţă destul de vinovată, care spune ceva nu tocmai plăcut auzului despre suficienţa cu care ne tratăm frânturile de moştenire intelectuală pe care le mai avem. Ar fi de dorit, probabil, ca mai întâi două-trei staruri ale arhitecturii mondiale să observe aceste opere, să le constate exemplaritatea şi excepţionalul şi poate, abia atunci, să ne trezească interesul uriaş pe care ar trebui să îl avem faţă de acest patrimoniu; sau un an de emisiuni tv care să pătrundă efectiv valoarea, şarmul şi misterul acestor zidir