Cum ne administrăm decadele ultime, cărunteţea, amurgul? Care psihologie e oportună şi care e contraindicată la pensie? Joubert: „La vieillesse n’ôte à l’homme d’esprit que des qualités inutiles à la sagesse.“ Admirabil spus, dar cîtor semeni vîrstnici le iese, în zilele noastre, varianta bătrîneţii contemplative, şueta calmă cu daimonul propriei biografii? Din contră – îţi vine să spui –, senectutea de azi pare a balansa nevrotic între pasivitate aglomerată şi trebăluială vidă, între staza confiscată de televizor şi strădania berbecească de a rămîne eficace...

În preliminariile unei revizitări pedante a temei, încerc un mic inventar al stilurilor extreme de a traversa bătrîneţea:

a. Nepoţiada. A fi bunic nu e un „oficiu“ pentru fitecine. În nici un caz pentru naturile şubrede, inconsistente, gata a se livra integral şi fără intermitenţe unui sofisticat generator de capricii. Mereu în serviciul nepoţilor, înhămat şi asudat, te deşiri incurabil în ecoul propriilor improvizaţii. Nu mai ai timp pentru tine, uiţi să-ţi iei medicamentele, îţi spargi ochelarii şi aţipeşti strîmb, cu falca-n ograda roz a clanului Barbie. Te simţi util, didactic, de neînlocuit, cînd, de fapt, eşti apendicele stîngaci al unui epuizant scenariu infantil.

b. Bătrîneţe fără bătrîneţe. Îţi simţi vîrsta în şale, în genunchi, în balamale. Şi în alcov. Preferi însă păcăleala stufoasă şi lozinca mobilizatoare. Te convingi lesne că senescenţa poate fi trişată şi urmăreşti hipnotic s-o camuflezi, s-o împuţinezi, s-o amîni. Începi să mănînci fără colesterol, să faci flotări, să cultivi niscaiva gagici. Iei parte la excursii riscate, sari cu paraşuta, te străduieşti să nu gîfîi. Dacă nu eşti chel, te reinventezi oacheş (sau blond). Eventual, îţi iei avînt şi-i faci subretei un copil (ori asumi viril, pentru „opinia publică“, paternitatea biologică a unuia nerevendicat). Epilogul? P