Aş fi putut să înşir aici toată seria de interdicţii care mi-au jalonat viaţa şi, mai important, reacţia mea la interdicţiile respective, însă 4000 de semne nu ar fi fost de ajuns. O să vorbesc, mai bine, despre Mama Interdicţiilor. Şi o s-o fac balzacian, cum e mai bine.
În primăvara anului 1987, într-o sală de clasă a Şcolii nr. 111, de pe strada Stoian Militaru, un băieţel în vîrstă de 7 ani şi jumătate se ridică din bancă şi înaintează, vizibil emoţionat, spre catedra tovarăşei Pop. Tovarăşa Pop e grasă, are părul făcut permanent, după moda vremii, o cămaşă verde cu mîneci bufante, şi posedă o mustaţă impresionantă. Băieţelul e mic pentru vîrsta lui şi foarte, foarte slab. Sala miroase a terebentină, parchetul pare ud, deasupra catedrei se află un portret al tovarăşului Nicolae Ceauşescu, iar alături bălteşte drapelul Republicii Socialiste România. Copiii tocmai terminaseră de cîntat imnul Republicii şi în sală se aşternuse liniştea care, de obicei, preceda prima oră. Întîmplător, naratorul a reţinut că urma lecţia de Cunoştinţe despre natură.
– Tovarăşa?!
– Ce e, Stănescu?
– Ştiţi, am mîncat de dimineaţă (aici cititorul trebuie să umple spaţiul gol cu un mic dejun cauzator de diaree)…
Mîna tovarăşei se mută instinctiv pe sulul de hîrtie igienică aflat lîngă catalogul albastru de Prusia. Mîna e grăsuţă, pare moale, însă băiatul ştie că acea mînă poate mînui cu infinită cruzime rigla, că poate ciupi, că ştie să tragă de perciuni.
– Stănescu, ştii cît m-am săturat eu de problemele tale?
Băiatul se bîţîie pe picioare, îşi frămîntă mîinile pe marginea catedrei. Simte sudoarea rece care-şi face loc prin porii dilataţi de panică.
– Tovarăşa, vă rog frumos!
– Stănescu, o să te ţii, ca ceilalţi copii, pînă se sună.
– Da’ nu mai pot. Vă promit că nu mai pot.
– Stănescuuuuuu! Uite şi tu ce mîini ai.
Interme
