Scandalul legat de PRISM, programul de supraveghere al NSA, şi de Edward Snowden, pe care varianta românească a Wikipedia îl numeşte „avertizor de integritate“ a ajuns, cum era de aşteptat, şi în spaţiul public românesc. Două dintre declaraţiile/iniţiativele politice autohtone cele mai recente vin în siajul dezvăluirilor despre spionajul total practicat de Statele Unite, ţara-model pentru mulţi dintre politicienii şi liderii de opinie de la noi.
Tînărul pesedist Sebastian Ghiţă vrea nici mai mult, nici mai puţin decît un PRISM neaoş, care să arate că la urma urmei sîntem şi noi în stare să ne supraveghem propriii cetăţeni. Pînă una-alta, Securitatea ceauşistă se descurca destul de bine în această privinţă. Lucrurile pot fi însă făcute mult mai bine, controlul poate fi cu adevărat omniprezent. Trăim totuşi alte epoci, în care tehnica supravegherii a atins un nivel care îi face pe foştii securişti să pară nişte bieţi primitivi. În plus, după cum remarca Costi Rogozanu într-un articol pe Voxpublica, e loc şi de un plan de afaceri aici. Atît serviciile secrete, cît şi firmele de protecţie şi pază trebuie să trăiască din ceva.
Cele dintîi sînt publice, în sensul că sînt plătite din bani publici, dar şi în sensul că dezvoltarea lor vertiginoasă din ultimii ani ni le arată ca avînd tot mai mult un cuvînt de spus în aproape orice e public în România. Ultimul exemplu? Scandalul examenului de bacalaureat de la Liceul „Dimitrie Bolintineanu“, unde a fost nevoie de aportul SRI pentru ca frauda să fie „demascată“, făcîndu-te să te întrebi ce atribuţii mai are, dacă mai are, Poliţia.
Cele din urmă sînt private, însă prezenţa lor tot mai mare în aceeaşi zonă publică poate fi integrată în logica privatizării neoliberale a tot ce ţinea cîndva de competenţa Statului. Publicul şi privatul îşi dau aşadar mîna, chipuri
