Un scriitor ce deja poate câştiga orice grand şlem ficţional este Alexandru Potcoavă, timişoreanul care şi-a ascuţit armele zicerii aşa cum puţini au fost în stare să o facă. Dacă el este un scriitor făcut, nu născut, atunci cu siguranţă că e un făcut mai bun decât mulţi născuţi.
Pe scurt, vorbesc despre Ce a văzut Parisul, Herg Benet, colecţie de proze scurte tăioase ca privirea lui George Motoi când interpreta vreun ofiţer SS şi umoristice mai ceva ca fostul almanah Urzica. Modelul (atins şi uneori depăşit) este Alex Tocilescu. Proza scurtă a aceluia era mai alegorică, localizată doar atât cât era necesar pentru ridiculizarea diverselor mentalităţi. La Potcoavă, însă, orice povestire s-ar putea înfoia până să ajungă roman. Adică personajele au psihologie iar gesturile lor, chiar dacă la fel de bizare ca la Tocilescu, au o solidă motivaţie interioară. Nu scriitorul împărăţeşte peste lumea cărţii lui, ci acţiunile se dezvoltă parcă independent. Cei doi scriitori sunt tineri maeştri ai prozei scurte, având inteligenţă, măsură şi umor. S-ar mai putea vorbi de limpedea înrâurire a lui Vladimir Sorokin, cu recele, crudul şi aberantul volum Lunetistul, că tot era Alex Potcoavă în dialog cu Mihail Vakulovski, unul dintre traducători.
Bun, să răsturnăm cartea pe covor, să vedem ce şi cum. În prima povestire, Aer, e vorba despre sticle şi goliciunea lor. Oamenii se sinucid sau pur şi simplu mor după ce încearcă să soarbă conţinutul unei sticle. Suntem în plin absurd minimalist, aşadar. Un absurd care devine treptat comic şi parabolic, aşa cum îi stă bine unui absurd respectabil. O sticlă devine sticla ce trage după ea trena scurtă a prozeletei. Aceeaşi sticlă găsită lângă un mort poate servi ulterior atât ca şpagă, cât şi ca vibrator.
Tot treptat are loc şi localizarea, majoritatea întâmplărilor conţinând substanţă pariziană. Iată un disident rus în P
