Încerc să evit subiectul Tudor Chirilă. Chiar încerc. Dar, la fel cum herpesul mai apare din cînd în cînd ca să îmi strice o perioadă, la fel și Chirilă mai scoate cîte o melodie din cînd în cînd pe care pur și simplu nu o poți evita în public. Și chiar mă bucur de zilele mele, pînă în momentul cînd, aleator, aud versurile alea scremute, de oracol de școală generală, maximum revista unui liceu de periferie, dintr-un oraș mic.

Și nu e nimic greșit în a face versuri de puștan cordit cînd ai 14 ani și ai înțeles dragostea din zece filme americane, decolteul colegei din spate și senzația aia plăcută pe care o ai cînd te scarpini între craci. Dar tipul face 40 de ani. Și în continuare scrie despre dragoste ca despre o chestie care începe cu doi necunoscuți puțind a borhot pe malul mării, care se înțeleg din priviri, trecuți mult de punctul beției în care să mai poată să formeze idei coerente, și se termină cînd el greșește gaura și i se rupe prezervativul, iar ea, trăind senzații noi, borăște pe un cort. Doar că el exprimă toată acțiunea asta de animale simple la pubertate mult mai poetic. Singurii oameni care au o scuză pentru a asculta o piesă de Tudor Chirilă sînt fetele între 12 și 16 ani care au înțeles romantismul din cărți proaste cu vampiri.

Mă sperie și faptul că în mai puțin de un an va ajunge la vîrsta la care e recomandat să faci un examen preventiv la prostată și încă mai face versuri de vrăjit adolescente care nu știu nimic despre nimic. Aș înțelege dacă ar fi doar muzical, că na, trebuie să ai o țintă. Și el are aceeași țintă ca Justin Bieber și Miley Cyrus. Dar de ultima oară cînd am observat că e doar o mașină de scremut platitudini romantice a mai scos un volum de texte despre cum e frumos să te mozolești într-un loc cu copaci sau apă.

Probabil atît știe să facă. De cîntat, oricum nu cîntă. Doar vorbește lălăit, lăsînd impresia de