Debutul editorial al Gabrielei Gheor­ghi­şor a însemnat şi o primă confirmare a vocaţiei autoarei. Monografia despre scrisul lui Mircea Horea Simionescu s-a bucurat de aprecierile criticii şi a fost răs­plătită de breasla scriitorilor cu pre­mii. Carte care punea în circulaţie con­ţi­nu­tul unei teze doctorale, analiza scri­sului prozatorului târgoviştean umplea un gol în bibliografia critică a prozei noastre contemporane, invitând la re­vi­zi­ta­rea creaţiei aceluia. Dar numele Ga­brielei Gheorghişor era cunoscut de mai mulţi ani din reviste precum cele cra­io­ve­ne, Mozaicul şi Ramuri, ca şi din altele, tipărite în alte locuri (în principal în Capitală), datorită cronicilor sale de în­­tâm­pinare.

Noul volum al acestei „voci puternice a ge­neraţiei tinere de critici de la noi“ (Sil­viu Gongonea), intitulat Monograme. Con­fi­gurări ale prozei româneşti contemporane (Craiova, Ed. Aius, 2012, 256 p.), orga­ni­zează pe mai multe direcţii comentariile la apariţii în proză curente pe care scrii­toarea le-a publicat vreme de mai mulţi ani, din 2005 încoace. Se înţelege astfel ce anume înţelege să aleagă Gabriela Gheorghişor din proza română con­tem­po­rană. Este vorba despre ultimul val, cel mai proaspăt, al producţiei prozas­ti­ce, nu în sensul – de-acum bătătorit – al apartenenţei condeierilor analizaţi la o anume generaţie, ci prin selectarea căr­ţi­lor din producţia editorială a anilor de­cu­paţi de ea. Cum este vorba despre cele mai recent completate rafturi de carte, nevoia de a tria şi de a opera distincţii de­vine o ţintă preferenţială pe agenda cri­ticului.

Se nasc astfel, în virtutea grupării ti­t­lu­rilor după „un mixaj de criterii“, cum spu­ne foiletonista, precizând că a avut în vedere tematismul, naratologia, pac­tul auctorial şi asaltul testimonialului, mai multe albii. Ele configurează cele opt secţiuni ale ansamblului: Reprezentări ale c