Desi banul este ochiul dracului, trebuie sa recunoastem ca el ii tenteaza in aceeasi masura si pe slujitorii Domnului.
Altfel nu-mi explic cum de le-a dat prin minte acestora sa reediteze molitfelnicul stramosesc tocmai acum, in iulie 2013, si sa introduca acolo cateva amendamente noi, printre care si "Sfestania pentru binecuvantarea unui vehicul".
Mi se pare foarte subtire argumentatia ca amendamentele le-a gasit editorul in editii stravechi sau in niste incontrolabile carti grecesti, parca anume pregatite pentru automobilistii de astazi. Cel putin asa au comunicat cei care s-au ocupat cu ultima updatare a molitfelnicului.
Cu aceasta ocazie, presa a si anuntat posesorii de autovehicule ca se pot adresa la preot, ca sa le binecuvanteze, asa cum se duc la service sa le schimbe uleiul. Taxa este ab libitum, adica de la fiecare, dupa posibilitati si nu dupa capacitatea cilindrica sau dupa puterea motorului, ca la RCA.
In fond, nu e nimica rau in asta, o binecuvantare nu poate sa strice. In cel mai rau caz poate sa nu ajute. O clipa m-a dus chiar un gand de recunostinta adresat catre prea sfintii ierarhi, care s-au gandit cu atata generozitate sa ne fereasca de rele la drum.
Dar, gandind ceva mai practic, incep sa ma intreb de ce se obosesc domniile lor cu fiecare masina in parte, cand ar putea face treaba incomparabil mai eficient, in mod centralizat: sa mearga direct la furnizor sau la importator si sa sfinteasca acolo toate masinile, pentru ca noi sa le cumparam gata sfintite. N-ar fi OK?
N-ar fi. Preotii nu pot lucra nici cu furnizorul, nici cu importatorul, care nu platesc niciun banut, fara chitanta fiscala. Nu ca ar fi evazionisti slujitorii Domnului, dar nu emit chitante. Sfintirile intra in acelasi regim cu parastasurile, cu nuntile, cu botezurile si cu manelele. Se lucreaza direct de la om
