E straniu să constaţi că, într-o lume globală a tuturor conectivităţilor, comparatismul nostru literar se află în recul în rândul promoţiilor postdecembriste. Dintre cei care-şi revendică o astfel de titulatură, majoritatea fie nu prea publică, fie nu prea fac comparatism, mulţumindu-se să gloseze în zona „literaturii universale“; există, desigur, şi excepţii, unele notabile. La 37 de ani, Cătălin Ghiţă este unul dintre cei mai serioşi, creativi şi prolifici comparatişti români de ultimă generaţie, autor al unor studii de referinţă despre „morfotipologia“ poeziei vizionare din secolul al XIX-lea românesc, despre vizionarismul negru al lui William Blake, despre proza „de teroare“ din literatura autohtonă şi al unui insolit op despre cultura japoneză scris împreună cu Roxana Ghiţă în urma unui stagiu de cercetare la Tohoku University din Japonia. Cea mai recentă apariţie editorială, rezultat al unei burse postdoctorale POSDRU, Orientul Europei romantice. Alteritatea ca exotism în poezia engleză, franceză şi română, reuneşte preocupările pentru literatura (poezia) secolului romantic şi „tentaţia Orientului“ – obsesie majoră a Romantismului european. Titlul, prea maximalist, are meritul de a atrage atenţia asupra unui volum ambiţios, centrat asupra unei problematici prea puţin frecventate, la noi, după cartea lui Mircea Angelescu din 1975 (Literatura română şi Orientul). Nu e vorba, de fapt, despre „Orientul Europei romantice“, nici despre „poezia engleză, franceză şi română“, ci despre reprezentările Orientului în poezia unor „exoţi“ de prim-plan ai romantismului englez (Coleridge, Byron, Southey, Shelley), francez (Lamartine, Hugo, Vigny, Musset) şi românesc (Heliade-Rădulescu, Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu), selectaţi pe criterii axiologice şi din raţiuni de simetrie; N.B., termenul de „exot“ a fost elaborat de Victor Segalen