Europa – spunea recent Zygmunt Bauman – este prizonieră între putere şi politică. În opinia sociologului polonez, ceea ce diferenţiază această criză de precedentele este tocmai divorţul dintre politică şi putere, accentuarea, într-o lume post-westphaliană, a interdependenţelor transnaţionale şi a deficitului democratic. Din aceeaşi perspectivă, Alexander Bard şi Jan Söderqvist, analizînd scăderea continuă a participării electorale, arată că nu dezgustul faţă de neseriozitatea politicienilor este principala cauză, ci conştientizarea, de către alegători, a faptului că puterea este în altă parte, nu la cei pentru care se presupune să se voteze.

În România, adaptînd, aş vorbi despre un dublu divorţ al politicii: divorţul de responsabilitate şi, mai ales, divorţul de putere. Este interesant să explorăm resorturile acestor fenomene.

Ce-ar mai face politicienii dacă s-ar limita, în campaniile electorale, la a promite ceea ce pot face şi ar renunţa la marile narative ale progresului pentru toţi? Ce-ar mai avea parlamentarii de spus dacă n-ar mai promite drumuri, podeţe şi cămine culturale – altfel, lucruri pe care doar administraţia locală le poate face? Ce s-ar mai auzi dacă din discursul politic ar dispărea miile de kilometri de autostradă, scăderile de TVA şi CAS, măririle de pensii şi salarii, sau finanţarea educaţiei şi a sănătăţii cu neverosimile procente din PIB? Este, poate, în esenţa meseriei de politician să inspire şi să mobilizeze, printr-o relaţie aproximativă cu realitatea şi ambiguă cu populismul, dar o limită trebuie să existe.

În România, campaniile electorale devin un divorţ furios de responsabilitate, o variantă „demo“ a unei ţări în care nu vom trăi niciodată. Criza nu a făcut decît să trezească la realitate şi să adîncească această ruptură. În dorinţa de fi prezent, de a comunica, de a-şi mobiliza baza electorală sau a arăta o nouă