Dacă-mi amintesc bine, deja Eugen Lovinescu punea problema sincronizării; altfel spus, orice literatură naţională se defineşte şi în raport cu culturile din preajmă, acum mai mult ca oricând. Sârbii, maghiarii, bulgarii ş.a., ca să ne raportăm doar la vecinii apropiaţi, au dat nume mari – dar cât de bine le cunoaştem? (Şi în ce măsură ne cunosc şi ei valorile noastre?)

Cert e că ICR-„echipa Patapievici” a reuşit să facă vizibilă literatura română, nu doar pe Bătrânul Continent, ci şi în Lumea Nouă, o formidabilă rampă de lansare (de care a beneficiat însă „echipa Marga” – eram la faţa locului când au apărut studenţii cu măştile lui Pleşu, Cărtărescu ş.a.) fiind şi recentul Salon du Livre de la Paris. De-aici şi până la „infuzarea albastrului de Voroneţ în cerul european” e însă cale lungă – iar după replierea „autarhică” a actualului ICR, frică mi-i că-n locul vaselor comunicante (româno-francez, -englez, -german, -italian etc.) vom avea un circuit închis, centripet, ouroboros! Mai pe româneşte spus, ne furăm noi înşine căciula! Nu că „marile premii” din afară ar fi 100% relevante – există şi suficienţi scriitori români „de export” abonaţi la distincţii de tot felul şi care, în ţară, nu se prea bucură de apreciere… –, dar cel puţin ne situează, graţie unui „-escu”, pe harta culturală a lumii.

Pe de-altă parte, nu pot să nu mă întreb: ce ne facem cu autorii intraductibili, dar care au formatat à jamais literele noastre? Îmi povestea, la un moment dat, Philippe Loubière despre o traducere catastrofală a Crailor de Curtea-Veche în franceză, care în loc să ne pună în valoare „unicitatea”, nu făcea decât să ne fixeze într-o „provincie imaginară” à la Villiers de l’Isle-Adam sau Barbey d’Aurevilly, şi încă într-o franceză prêt-à-porter! Cum frumuseţea multor scrieri de-ale noastre stă într-o limbă română absolut fermecătoare, mă întreb dacă nu