Să nu mă înțelegeți greșit, n-am nimic împotriva persoanelor credincioase indiferent de cultul pe care-l aleg pentru a-și demonstra credința atâta timp cât nu mă deranjează pe mine și nu-mi îngrădesc libertățile (dar acesta este alt subiect). E adevărat însă că n-am fost niciodată o mare fană a instituțiilor bisericești și nici n-am sărit să pup mâna vreunui reprezentant al acestora. Ba mai mult, am reușit să-l deranjez pe unul dintre cei mai aleși dintre aleși (sau cam așa ceva) o față bisericească mai cu har decât fețele bisericești de rând când mi-a întins mâna în speranța că am să mă supun în dulcele stil ortodox iar eu i-am strâns-o bărbătește și m-am prezentat firesc. Și am oripilat onorata audiență. Dar suntem chit pentru că și eu sunt luată prin surprindere de fel de fel de gesturi profund creștine când mi-e lumea mai dragă. Pe lângă ritualurile de toate felurile care mă surprind (mai plăcut sau mai neplăcut, depinde de situație) trebuie să amintesc că există unul pe care nu l-am înțeles niciodată: cele trei cruci rapide care izbucnesc din reflexele (cine știe de când și cât de adânc) ascunse în pereții sinapselor bunilor practicanți la vederea unei biserici, cruci, troițe, etc. În trafic fenomenul este observat cel mai ușor mai ales că (să zic oare slavă cerului?!) avem destule astfel de locașe sfinte. Călători din autobuze, tramvaie, autocare și alte mijloace de transport în comun se înfrățesc întru aceleași semne și execută gesturile magice la unison, aparent lipsiți de alte griji și aparent eliberați de stres. Minunea ține câteva secunde. Ceea ce pe de o parte e bine, cumva, aproape că-mi vine să cred că oamenii sunt la un nivel care mie-mi scapă (recunosc) uniți în ceva. Șoferii uită și ei pentru moment celălalt ritual care îi obligă să claxoneze și să se drăgălească trimițându-se înapoi la origini și se pun pe închinăciune. Bine, pentru o corectă execut