Ambele instanţe din relaţia obligatorie în anii ’80 şi în întregul interval de socialism real, instanţa producătoare (scriitorul) şi cea supraveghetoare de text (cenzorul), împărtăşesc nu aceleaşi valori, dar acelaşi cod. Cenzura, deja hârşită după decenii de exercitare în cultura etatizată, ştie „ce vrea să spună“ au­torul. Iar autorul ştie, din expe­rien­ţe­le lui anterioare pre-publicare, că cen­zorul ştie. Cenzorul ştie că autorul ştie că cenzorul ştie... şi din continua navetă şi epuizantul balet cu figuri impuse al celor două instanţe rezultă un anumit tip de literatură, stratificată, în care re­fe­rinţa, explicitul, denotativul, tranzi­ti­vi­tatea, directitatea, firescul nonliterar al comunicării apar rar.

E o artă tot mai încărcată şi mai so­fis­ticată (la antipodul produselor primitive literar din anii ’50), în care observăm, pe de o parte, efortul scriitorului de a nu evita, totuşi, raportarea la realitate; iar pe de alta, aplicaţia cenzurii de a-l obliga să o facă. Astfel că lectorul for­mat după 1990, prin lectura literaturii scrise şi publicate în condiţii de li­ber­ta­te, este obligat – pentru a înţelege în pri­mul rând de ce un titlu ca Jurnal de bucătărie a fost eliminat, preferându-i-se unul ca Piaţa cerului – să refacă nu doar contextul istoric al ultimului deceniu ceau­şist, ci şi setul de implicaţii, con­se­cinţe şi efecte pe care intervenţia unei cen­zuri tot mai rafinate (oficial desfiin­ţate) l-a avut asupra scrisului unei au­toa­re ca Nora Iuga.

Este suprarealismul acestei scriitoare unul „pur“? Artistul e mai radical decât establishment-ul unei societăţi libere ori, dimpotrivă, el vrea să fie parte a unei asemenea societăţi, confiscată şi su­focată de un stat totalitar?

Departe de a urma dicteul automat al gândirii şi a elimina controlul raţional, cum s-a spus, Nora Iuga foloseşte teh­ni­ci­le şi strategiile suprareali