N-aveam de gînd să întind pe trei episoade povestea cu utilitatea-utilizarea-inutilitatea literaturii. N-aveam de gînd, în fond, decît să descriu felul în care un fenomen (cultural? social?) mai amplu ne poate afecta viaţa privată. Nu trăim singuri, nu ne putem izola nicicum, iar lucrurile de care ne temem cel mai tare încep să se insinueze chiar cînd credeam că am scăpat de ele. Uneori, temerile astea apar chiar în tatonările – fireşti – ale celor mai apropiate persoane din viaţa noastră. De fapt, încercam să scriu despre dezarmarea mea şi despre neputinţa de a transmite lucrul cel mai simplu din lume: acela că lectura e bună, e bună în sine şi bună la ceva, bună în faţa răului frisonant din jur. Cînd fiică-mea are, de pildă, nevoie de un sfat practic urgent (amoros, de cele mai multe ori), nu-i recit din Stendhal, nici din Flaubert – deşi, recunosc, primul impuls e ăsta, s-o îndemn să ia o carte din bibliotecă şi s-o citească (măcar pentru că, pînă să hotărască ceva, mai trece timpul). Iar cînd sfatul meu (pe care, desigur, nu îl urmează) i se pare „din cu totul alt film“, pot fi sigură că măcar cîteva săptămîni nu vom avea vorbitor. Asta e, îmi repet, nici măcar adolescenţa nu e eternă.

DE ACELASI AUTOR Utilizarea literaturii Utilitatea literaturii Ultimul franctiror La război Ce mă nemulţumeşte însă în ultima vreme e cu totul altceva: faptul că mă trezesc din ce în ce mai des încercînd să justific utilitatea-utilizarea literaturii, cînd ştiu prea bine, din experienţă, în ce fel simpla enunţare (supoziţie, interogaţie retorică) a chestiunii se răzbună. Am crezut, de cînd mă ştiu (am martorii mei) că literatura e complet inutilă „în lumea reală“. Că orice utilitarism în zona asta (y compris scrisul la gazetă, pe bani), flatarea publicului cititor, adaptarea la aşteptările sale (infinite), „colaborarea“ cu cititorul avizat îţi modifică scrisul, te dedubl