Commedia dell'arte, revăzută şi adăugită. Sau, ultima emisiune din acest sezon a show-ului păcătos în care spectacolul a atins cel mai de jos nivel al grotescului. Bufonii şi curtezanele lui 2013, prezenţi noapte de noapte pe canapeaua lui Capatos au considerat că s-ar putea dezlănţui şi mai abitir în spatele unei măşti, găsind în asta, probabil, un alibi pentru imbecilitatea crasă pe care o promovează, în schimbul unei celebrităţi temporare şi-unui mărunţiş de-o ciungă. Precum struţul care îşi ascunde capul în nisip pentru a evita pericolul, indivizii în cauză şi-au pitulat prosteala după o mască şi-un costum de carnaval. Eşec total însă. N-au făcut decât să-i sporească din intensitate.
Balul mascat cel păcătos a debutat cu ex-incestuoasele surori lesbi, proaspăt siliconate şi lepădate de haina păcatului. Mai nou, sunt două tinere ingenue, surori iubitoare, ele, între ele, dar nu în genul acela. Ci altul. Îngeresc, adică. Nu diavolesc ca până mai ieri. Între două fâlfâieli de gene, false şi ele, şi trei pipăieli pe silicoane, surorile mincinoase şi-au arătat şi fundul, în nu-stiu-ce-scenetă de camera ascunsă. Din nou, o prosteală inimaginabilă, calificabilă doar acolo, în minutele de emisie rezervate lui Capatos.
De altfel, Capatos este mai mult decât un simplu prezentator al unui show de foarte prost gust, dar aflat în topul audienţelor, semn că poporul îşi dă pâinea de la gură pentru circ. Capatos a devenit o stare de fapt, este chintesenţa grotescului, este sentimentul care însufleţeşte orice personaj de ultimă speţă care apare la TV, este aerul pe care îl respiră tufarele, şi mizilii, şi catangele, şi mitoşerii. Şi ar mai fi simbolul mârşăviei de a-ţi vinde căsnicia la televizor, al ticăloşiei de a minţi privind în ochi telespectatorul - dar poate că asta şi merită- şi al ipocriziei de a urzi scenarii de care te lepezi la prima dovadă a minciunii.
