Pe cît de puţine erau la număr albumele de artă şi cărţile frumos editate înainte de 1989, pe atît de multe şi mult mai frumoase tipărituri găsim azi fără prea multe opinteli. Librăriile, mari şi mici, au rafturile pline de fel de fel de minuni. O carte frumoasă s-o tot frunzăreşti, s-o parcurgi pe îndelete sau să-i zîmbeşti, aşa, fără nici o reacţie afectivă, de amorul artei. De amorul artei am selectat cîteva volume frumoase şi aş vrea să le atrag atenţia asupra lor celor care, la mare sau la munte, nu stau cu ochii priponiţi în telefoanele mobile sau pe ecranele televizoarelor, de care nu scăpăm oriunde am fi. Anamaria Smigelschi semnează volumul Gustul, mirosul şi amintirea (Editura Humanitas, seria „Memorii/Jurnale“, 2013), numai bun de luat la degustat în aceste zile călduroase de vară. O sumă de notaţii personale, de ieri sau mai ieri, portrete şi mici întîmplări, de familie sau de uz personal, confesiuni abrupte sau relatarea unor păţanii cu haz (uneori de necaz), dar, peste toate aceste întîmplări adevărate (sîntem chiar somaţi să credem că nimic nu este inventat), un anume savoir-vivre. Chiar dacă istoria mică a unei vieţi personale a avut momente tensionate. Chiar dacă istoria mare şi-a făcut de cap. Chiar dacă anii au trecut şi senectutea nu este o mare fericire pentru nimeni. Şi totuşi, de ce au mult farmec aceste crochiuri, schiţe epice, proze-liţe, cum le numeşte autoarea, care beneficiază de o laudatio cordială a lui Andrei Pleşu la finalul cărţii? Pentru că amintirile selecţionate, aleatoriu şi nu cronologic, şi mulţimea de poveşti de o mare varietate în insectarul uman aflat la îndemîna autoarei („O ştiam ca plastician foarte talentat şi ca pe o femeie iradiind vitalitate şi farmec“, apud acelaşi histrionic Andrei Pleşu), cu care sîntem ademeniţi, au un farmec aparte. Care? Acela al vieţii trăite cu bucurie. Autoarea (născută în 1938) este a