Atletul povesteşte un moment emoţionant de la un concurs din Brazaville

Nu te-ai săturat de atâta nisip?

Să ştii că uneori da. Şi când mă duc la mare, prefer mai mult să stau în apă decât pe plajă. Nu mai zic că în toată cariera mi-a intrat nisip în ochi, în nas, în gură şi prin toate părţile... Uşor de anticipat. Sunt şi situaţii când groapa e nesăpată şi e dificilă aterizarea când te loveşti cu spatele. Dar merită, pentru că, atunci când atingi 8 metri, simţi că ai atins cerul cu creştetul capului.

Cât pluteşti practic în aer şi până la ce înălţime poţi ajunge cu tălpile?

Puţine secunde, totul e scurt, în viteză. Practic continui alergarea, îmi menţin echilibrul şi încerc să nu mă las pe spate. Cel mai sus pe la 2 metri cred! Dar să ştii că eu în viaţa de zi cu zi am rău de înălţime, îmi place mai mult pe pământ, ultima dată am fost la un concurs în Ljubljana şi m-am cazat la etajul 12 al unui hotel. Nici nu se deschideau geamurile, m-am simţit mult mai confortabil.

Ce obiectiv ai?

Îmi doresc să bat recordul naţional. Am o vârstă la care cred că sunt matur, pentru că intervalul 27-30 e ok pentru un lugimist. Mai nou, în generaţia actuală sunt sportivi la extreme. Ori mai tineri, ori mai în vârstă. Nu mai sunt longevivi. Apar şi dispar.

Eşti adeptul aplauzelor din tribune când pleci pe elan?

Eu am emoţii, dar e bine pentru concurs. Mie mi-e frică să cer aplauze de teama că nu mi se va răspunde cu aplauze. Îmi mai dau ritmul cei care mă cunosc: prietena mea, fiica antrenoarei... E un plus important pentru public.

Unii săritori apelează la fel şi fel de metode motivaţionale înainte de a porni. Tu?

Am văzut, îşi cară palme, se înroşesc din cap până în piciore, eu prefer liniştea. La concurs nu te mai gândeşti, creierul tău ştie ce ai de făcut. Doar transmite comanda la picioare. Cu cât eşti mai relaxat,