Cele şapte vieţi ale lui Felix K. este un roman stufos, dickensian, în care Bucu­reştiul interbelic e, poate, cel mai versatil şi mai alunecos personaj. Dar pentru a ajunge la Bucureşti, şi deci la o întreagă Ro­mânie clocotind de pasiuni şi tensiuni în anii dintre războaie, Jan Koneffke demarează acţiunea romanului pornind dintr-un colţ paradiziac, din Balcic, locul în care timpul îşi fixase reşedinţa de vară şi nu se grăbea nicăieri. În primele pagini ale romanului, Balcicul dintre războaie apare într-un decor care te duce cu gîndul la romanele lui F. Scott Fitzgerald: are pînze umflate în soare, dar şi cotloane umbrite în care vilegiaturiştii se odihnesc după nopţi albe. Aici se consumă şi vieţi, şi şampanie, într-un ritm scăpat de sub control, în timp ce discurile cu Jean Mos­copol se învîrtesc pînă dimineaţa. Aici tătarii se plimbă încă pe măgăruşi, iar Mamut, cafegiul, încă îşi face siesta răsturnat pe un sac de boabe de cafea. În acelaşi Balcic albit de soare parchează automobilele de lux ale protipendadei bucureştene, sedusă de pitorescul locului şi de perspectiva distracţiilor în peisaj leneş, levantin. Şi în acest cadru de pace şi huzur, Jan Koneffke îşi introduce în scenă protagoniştii cu care cititorul va rămîne multă vreme de acum în acolo. Felix Kanmacher este emigrant din Ger­mania nazistă, protejatul unui mare pianist, Victor Marcu, cel care îl scoate din ţara natală şi îl aduce în România. Aici, Felix K., ascuns sub o identitate de împrumut, se prezintă drept sas, pe nume Johann Gottwald, profesor de pian şi responsabil pentru educaţia în spirit teuton a fiicei lui Marcu, Vir­ginia. Zeul pianului, cum i se spune lui Marcu peste tot în Europa, i-o încredinţează pe Virginia lui Felix ca unei bone profesioniste, şi printre îndatoririle de primă urgenţă ale acestuia este şi aceea de a inventa neîntrerupt poveşti pentru urechile capri