Comparată cu limbile neolatine, româna îşi afirmă individualitatea atât prin elementele balcanice, cât şi prin trăsăturile slave. Multe sau puţine, acestea sunt structurante, adică ating gramatica, şi nu doar vocabularul, care apare îmbogăţit cu o „sama de cuvinte” din limba migratorilor.
O precizare terminologică: prin „slava comună” înţelegem slava din momentul pătrunderii (secolul al VII-lea) până la diferenţiere, prin „vechea slavă” înţelegem limba textelor canonice din secolele IX-XI, limba lui Chiril şi Metodie, iar „slavona” este considerată limba textelor bisericeşti de redacţie ulterioară.
Astăzi vom stărui asupra amprentei structurale slave, mai exact bulgare sau sârbeşti, asupra limbii române.
FONETICA. Mai întâi, am remarca că iotacizarea lui „e-” iniţial în slavă a condus la diftongarea lui „e-” iniţial în cuvinte de origine latină ca el, ea, este etc. Astfel, pronunţăm şi astăzi, corect: „iel”, „ia”, „ieste”. Este însă o greşeală ortoepică, deşi tendinţa persistă, ca să pronunţăm tot cu diftongul „ie” şi neologismele: emoţie, eveniment etc.
O altă particularitate fonetică şi fonologică o constituie intrarea, în română, a consoanelor „h” şi „j”, din fonologia slavă: har şi jale.
MORFOLOGIA. La substantiv (şi adjectiv), vocativul în „-o” al femininelor este o caracteristică slavă: fato! Floareo! frumoaso! Deşi la masculine forma de vocativ „-e/-le” ne vine din latina vulgară, ea a fost întărită de slavă, după cum ne dăm seama din comparaţia cu bulgara: băiete!, Marine!, deşteptule! (vezi bg. gospodine!).
În privinţa numeralului, am arătat într-un text anterior că matricea de formare ar putea fi autohtonă, la numerele de la 11 la 19. Oricum, sistemul slav ori s-a suprapus, întărind matricea formativă, ori acesta s-a impus în mod direct. Astfel, prepoziţiei „na” îi corespunde „spre” (
