Ziua de 26 iunie 1940, marchează începutul calvarului românilor basarabeni şi bucovineni. Pentru cateva zeci de ore, soarta acestora a fost în mâna consiliului de coroană condus de regele Carol al II lea. Textul primului ultimatum sovietic este unul sumar şi mincinos, în el precizându-se că teritoriul Basarabiei este locuit “în principal de ucrainieni” şi că cedarea Basarabiei şi Bucovinei către URSS ar repara o nedreptate istorică.

Solicitarea de cedare a Bucovinei este considerată o despăgubire în viziunea sovieticilor, aceştia susţinând şi în priviinţa acestui teritoriu că are o populaţie ”legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorţii istorice cât şi prin comunitatea de limbă şi compoziţie naţională”. Această notă ultimativă a reprezentat un act de forţă care venea, la vremea respectivă, ca o urmare firească a pactului Ribbentrop-Molotov. Clauzele secrete ale acestui pact lăsau România la mâna URSS, Germania manifestându-şi dezinteresul pentru acestă parte de lume. În societatea românescă există o largă polemică referitoare la modul în care conducătorii statului român au reacţionat la acest ultimatum şi la urmările acestei reacţii. La 73 de ani depărtare, Basarabia este împărţită în două, cea mai mare parte a ei aflându-se în componenţa Republicii Moldova. Basarabia de sud se află în componeţa Republicii Ucraina iar Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa (care a fost acaparat urmare a unui absurd gest de trasare a graniţelor) se află în componenţa aceluiaşi stat ucrainian, care este beneficiarul final al nedreptăţii istorice săvârşite de imperiul sovietic. Dacă de românii majoritari în Republica Moldova se vorbeşte destul de mult în România (datorită campaniilor desfăşurate de diverse ong-uri şi platforme civice şi a unui interes deosebit al Preşedintelui Băsescu, în special), despre românii din Nordul Bucovinei şi mai ales