Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.
Agitaţie. Centrul Vechi este plin până la refuz. Străduţele oftează de atâtea suflete, de atâtea râsete şi paşi grăbiţi. Pare a promite o mie şi una de poveşti, de iubiri clandestine, întâlniri la apus de soare...
Aştept la intrarea pe Şelari. Îl aştept pe el, băiatul cu ochii rupţi din cerul senin de primăvară. Am pe faţă zâmbetul acela tâmp de femeie îndrăgostită. Ar putea pica luna de pe cer şi nu aş observa acest lucru. Ar fi, în ochii mei, o poezie scrisă de cer pentru pământ, nicidecum o calamitate. Da. Aşa mă simt, îndrăgostită. Nu există ieri, nu există azi, doar noi.
Doar că... noi nu existăm. Sunt doar eu care aştept, aştept cu răbdare... Am aşteptat mereu. Ce mai contează un minut, o oră? Timpul se scurge altfel atunci când ştii că, la capăt de drum, te vei topi într-un vis devenit realitate. Dar el nu vine. Primesc un mesaj, acel mesaj care aduce după el furtunile pământului: „Nu pot veni…“.
Lumea se stinge brusc. Mă uit la telefon cu o privire tâmpă. Mâna începe să-mi tremure şi devin un corp rigid. Entuziasmul mi s-a evaporat într-o clipă. Nu mai pot respira, nu-mi mai doresc să respir. Unde e luna aia care să pice pe mine?
Aş vrea să mă aşez acolo, în stradă, să mă fac una cu praful şi să fiu călcată în picioare de sutele de paşi care trec încolo şi-ncoace. Doar asta văd în jur, cumva în ceaţă, paşi grăbiţi ce se duc către nicăieri. Râsetele au devenit o gălăgie generală. Oamenii – o gloată încruntată, nervoasă. Timpul se scurge. Nu mă pot mişca.
O poveste. O iluzie
Mi-a spus cândva, la prima întâlnire, că ar vrea mai mult, dar, din păcat
