Cineastul italian Giuseppe Tornatore a dat lovitura în 1988, cu al doilea lungmetraj al său, Nuovo Cinema Paradiso, premiat de juriul Festivalului de la Cannes şi de Academia Americană de Arte şi Ştiinţe Cinematografice. Din păcate, deşi cariera sa ulterioară nu a cunoscut mari eşecuri, regizorul nu a mai reuşit să egaleze acel film indimenticabil. Iar Ofertă irezistibilă, cea mai recentă creaţie a sa, nu este nici pe departe... irezistibilă. Giuseppe Tornatore nu dă dovadă de prea multă subtilitate botezîndu-şi protagonistul Virgil Oldman. Personajul, interpretat – magistral, cum altfel? – de strălucitul actor australian Geoffrey Rush, este şi un bărbat ale cărui experienţe anterioare cu sexul opus, după cum Virgil însuşi îi mărturiseşte prietenului şi confesorului său, nu merită amintite (singurele femei pe care le poate privi în ochi sînt cele înrămate), şi un vîrstnic (old man) care încearcă să arate mai tînăr vopsindu-şi părul încărunţit (pe de altă parte, tot el respinge „minunile“ tehnologiei moderne, precum telefoanele mobile). Renumit ca evaluator şi licitator de artă, căutat de marile muzee ale lumii, protagonistul este, în secret, şi un colecţionar de portrete feminine din diverse etape ale istoriei picturii. Însă, pierdut în contemplarea Frumosului, Virgil al nostru a pierdut contactul cu lumea reală şi nici nu pare dornic să-l reia: printre altele, el refuză să-i atingă pe ceilalţi şi nu-şi scoate mănuşile (şi are zeci de perechi, frumos aliniate într-un dressing imens...) decît pentru a pipăi un ulei pe pînză. Nu ar trebuie să ne mire faptul că în film urmărim „dezvirgilarea“ treptată a personajului, sub influenţa unei femei. Aceasta este o clientă, unică moştenitoare a unei vile pline de antichităţi valoroase. Totuşi, nu averea îl atrage pe Virgil la mult mai juna Claire (de altfel, judecînd după tablourile pe care le ţine ascunse într-o încăpe