Examenul de admitere la Facultatea de Matematică şi Informatică a Universităţii din Bucureşti a fost, anul acesta, o experienţă foarte interesantă. Nu doar pentru că, după multă vreme, am avut o neaşteptat de mare afluenţă – indiferent cîţi vor rămâne la noi (mulţi dintre candidaţi au dat examen şi la alte facultăţi, majoritatea tehnice sau economice), e îmbucurător că tinerii reîncep să se orienteze către facultăţi ştiinţifice şi inginereşti.
Interesantă a fost, şi anul acesta, şi corectura. În condiţiile de azi, nu ne permitem să formulăm subiecte foarte grele, ca „pe vremuri“, iertată fie-mi nostalgia. Încercăm să nu scădem sub o anume limită, să nu ne fie ruşine de noi. În general, subiectele noastre sînt compatibile cu cele de la bacalaureat: un absolvent care a luat un 8 cinstit la bac ar trebui să ia 8-9 fluierînd la noi (şi să iasă din sală după maxim o oră şi jumătate).
La noi, examenul e de modă veche, cerem rezolvări redactate, doar o singură secţie dă test-grilă. Or, lăsînd la o parte imperfecţiunile de redactare, ceea ce am observat a fost, din nou, că elevii sînt dresaţi la modul cel mai propriu: ştiu ca pe apă nişte reţete pe care le aplică fără să ştie uneori ce fac. Scriu bine formulele, fac bine calculele şi, de multe ori, scriu o prostie în chip de concluzie. Mai mult, unii au făcut un fel de scheme, aşa cum, probabil, au fost învăţaţi la meditaţii, au listat metodele posibile la, să zicem, calculul unei integrale, chiar cu denumirile ad hoc date de profesorul respectiv şi care nu au nici o semnificaţie pentru altcineva, scriind în dreptul fiecăreia „da“, „nu“, „metoda directă“, „doar în caz de nevoie“ (după caz, vorba lui Caragiale), abia apoi au purces vitejeşte la calcule. Pe de altă parte, foarte mulţi ştiau bine să calculeze, adică să aplice scheme dinainte învăţate. Ştiau şi definiţii abstracte, car
