Sexualitatea locvace a personajului-narator din Femei albastre este „cîrligul“ cu care un prozator sofisticat își prinde atît cititorul, cît și protagonistul. Cu toate pornirile fabulatorii ale celui de-al doilea, autorul rămîne în regim realist și în spiritul nu doar al autenticității, ci și al verosimilității. Bărbatul de 45 de ani, între două vîrste, trăiește criza obișnuită a perceperii lor, și experiența sa, așa zicînd cadru, nu este nici singulară, nici excepțională. În jurul lui, la casa de avocatură din România sau printre prietenii din Austria, unde stă și bate cu frenezie în tastele computerului, sînt alți bărbați la fel de crizați. Fie din îndrăgostirea fără leac de o femeie inaccesibilă, fie din alienarea în Occidentul ca o „ciorbă sleită“, fie din nostalgia dureroasă după o Românie a copilăriei, idealizată. Verosimilitatea e sub raportul faptelor, al experiențelor, al episoadelor menținute într-un firesc realist, dar și sub cel al adaptării relatării, confesiunii ori rememorării la condiția socială și intelectuală a protagonistului.
El este cel care narează, de-a lungul romanului, cu excepția cîtorva pasaje transcrise, tot de el, din scrisorile amicului Roland. Prin urmare, obiecțiile lui Alex. Goldiș dintr-o cronică chestionabilă („emfază problematizantă“, „lipsa de variație stilistică“, „prozatorul se ia prea în serios“) cad alăturea cu autorul și cu romanul. Abia variația stilistică, de scriitor profesionist, ar fi fost neverosimilă în cazul unui personaj absolvent de Drept, care își descoperă veleități literare și scrie, sub pseudonim, două romane polițiste „fără pretenții“. Însă confuzia autor-narator, în care a căzut colegul meu de la România literară, nu e și a lui Gheorghe Crăciun, care a încercat să adapteze narația la condiția și datele celui ce o face. Astfel că, în loc de a-i reproșa autorului că se
