Ca de final de stagiune, Teatrul Odeon a oferit publicului un spectacol inedit, relaxant şi, în aceeaşi măsură, antrenant: Povestea soldatului, pe muzică de Igor Stravinski şi text de C.F. Ramuz. Deşi nu e un musical, dar nici un spectacol clasic, Povestea soldatului susţine şi potenţează firul narativ printr-o bogăţie de motive muzicale („tango, marșuri, valsuri sau corale“, plus bucăţi muzicale cu o puternică inflexiune rusească), amintind, în acest sens, de recentul spectacol al lui Felix Alexa, Însemnările unui nebun (tot cu un singur personaj, dar nu alături de un ansamblu muzical, ci de un singur interpret). Soluţia de scenă mi s-a părut extrem de ingenioasă tocmai prin simplitatea ei – nu există joc dramatic, Dorina Lazăr fiind Naratorul, lecturînd, dar şi cîntînd peripeţiile unui soldat care încearcă să scape de bine-cunoscutul pact faustic. Cu un singur actor-narator, partea muzicală devine astfel mai potenţată, Ansamblul Silvestri conferind un plus de eleganţă şi dramatism unei poveşti care ar putea foarte bine să fie pusă în cheie comică (sau tragicomică). O eleganţă contrapunctată de tonalitatea jovială a Dorinei Lazăr, care recită şi cîntă pe un ritm susţinut pe toată durata spectacolului-concert, mai bine de o oră, interpretînd şi rolul soldatului, şi pe cel al diavolului.
Compusă de Stravinski, pe text de Charles Ferdinand Ramuz (prozator elveţian), în timpul Primului Război Mondial, Povestea soldatului (tradusă la noi, curgător şi inspirat, de Şerban Foarţă) îşi are rădăcinile în basmele ruseşti culese de Alexander Afanasiev, din care e preluat un motiv binecunoscut: cel al vînzării sufletului către diavol. Naivul soldat Joseph, care vine în permisie acasă, nerăbdător să-şi revadă mama şi logodnica, este păcălit într-un troc din care nu are cum să iasă decît în pierdere (sau, poate, ca Ivan Turbincă al nostru – şi aici,