Deşi rădăcina însăşi a creativităţii lui Ion Vinea înseamnă amînare, cu toate că, plecînd de aici, toate cărţile sale au cunoscut o gestaţie neobişnuit de lungă (volumul de poezii s-a lăsat aşteptat aproape jumătate de secol), romanul Lunatecii a avut, fără îndoială, biografia cea mai lungă, mai convulsivă şi, în felul ei, mai spectaculoasă. Cu decenii înainte de a fi devenit o carte, romanul lui Vinea a fost o legendă în lumea literară românească.
Ion Vinea scrie un roman...
Desigur, Henriette Yvonne Stahl este îndreptăţită, pînă la un punct, să remarce (decenii mai tîrziu, în anii ’80), nu fără reproş, că: „Publicîndu-i-se manuscrisele după cinzeci de ani, Ion Vinea a riscat să fie socotit scriitor al unei actualităţi depăşite. [...] chiar şi romanul Lunatecii, apărut după moartea lui, a fost primit ca un roman desuet, al unui timp depăşit, cu problematica unor tare şi calităţi perimate, deci neinteresante“ (1.) Dacă este clar că, în 1965, romanul a avut neşansa să se adreseze unor critici care aveau centrul de interes în altă parte, nu cred, în schimb, nici că acesta ar fi tipic pentru proza interbelică, nici că ar fi acelaşi roman cu cel la care scriitorul lucra în urmă cu cîteva decenii. De altfel, încercînd să ajungem la un calendar mai verosimil, care să detaşeze romanul din magma nediferenţiată a prozei autorului, se poate spune că începutul proiectului datează din anii ’30. Din această perioadă, mica agendă de buzunar cu însemnări personale ale autorului reţine împrejurări şi stări ale scrierii sau chiar frînturi din viitorul roman (2.) În 1945, conform aceloraşi notaţii, scrisul la roman este asociat cu exasperarea pricinuită, pe lîngă tipul de creativitate a lui Vinea, de deambulările şi suprasolicitarea amoroasă şi, în egală măsură, de marginalizarea profesională şi interdicţia de a publica, după cum reiese şi din însemnarea
