Duminica a V-a după Rusalii ne vorbeşte prin Sfânta Evanghelie despre minunea săvârşită de Mântuitor asupra demonizaţilor din Gadara. Textul Sfintei Evanghelii ne arată puterea dumnezeirii asupra acestei lumi chiar şi asupra diavolului. Prin urmare, prin paginile Sfintei Evanghelii călătorim cu Mântuitorul în vederea vindecării sufletului în ţinutul Gadarei, locul unde demonizaţii au redevenit oameni sănătoşi sufleteşte. Cu Hristos intrăm în Gadara. Un ţinut în regiunea Decapolei, în sud-estul Mării Galileii, străbătut de râul Iarmucului, ţinut renumit pentru eveni­mentul pe care-l aduce Evanghelia înaintea noastră. Putem bănui că Hristos Domnul nu străbătuse ţinutul, căci dacă ar fi făcut-o, diavolul ştia că Şi-ar fi făcut lesne ucenici. De aceea-L întâmpina îndată, tulburându-ne şi pe noi, ca pe Apostoli, cu cei doi demonizaţi ieşind din morminte, atât de înfricoşători, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi pentru a înţelege pe deplin gestul Domnului, care se va împlini sub ochii noştri, trebuie să ne-aducem aminte cât de înfricoşător sapa păcatul pecetea sa pe faţa umană, într-ale trupului ca şi într-ale sufletului şi, mai apoi, să ne-aducem aminte cât de spurcat socoteau evreii cei vechi spaţiul unde-şi îngropau morţii, loc insalubru nu doar în ce priveşte starea fizică, ci şi cea spirituală. Putem dar bănui că acea „cetate de scăpare” fusese ultimul refugiu pentru cei doi demonizaţi, care-şi păstraseră parte din sensibilitatea umană, câtă vreme aleg un spaţiu în care – conform Legii lui Moise – nimeni dintre vii n-ar prea fi avut ce cauta. Oare această ultimă scânteie de divinitate să-I fi atras atenţia lui Hristos? Părintele Stăniloae zice că oricât de căzut ar fi omul în noroiul păcatelor, el tot mai păstrează ceva din sclipirea chipului slavei lui Dumnezeu. Un fel de bănuţ de aur care, chiar în mocirla drumului, adâncit de călcâiul grăbit al