Ziua Sfântului Pantelimon, 27 iulie, este considerată în spaţiul bucovinean ca fiind ultima zi de vară, „ziua în care acest anotimp - aşa cum consemnează etnograful Mihai Camilar în lucrarea intitulată „Calendarul popular bucovinean: punte peste veacurile misterului existenţei”, Editura Muşatinii, Suceava, 2012 - se pregăteşte să călătorească, lăsând locul toamnei”.

În ziua lui Pantelimon „cerbul de la munte iese din apă, vestind sfârşitul verii”

În Bucovina, spune Mihai Camilar, „Pantelimon a fost asociat şi chiar confundat cu Pintilie Călătorul, ambii fiind celebraţi în aceeaşi zi pentru ferirea de trăsnete, foc şi furtuni”.

Pantelimon, ca divinitate meteorologică, este considerat a fi fratele lui Sântilie (Sfântul Ilie), iar credinţele şi obiceiurile referitoare la sărbătoarea lui Pantelimon dovedesc că „omul societăţii arhaice a avut grijă în permanenţă să se ferească de reprezentările meteorologice năpraznice, care i-ar fi putut distruge recolta prin foc, grindină sau vijelie”.

Conform tradiţiei populare, în ziua lui Pantelimon „cerbul de la munte iese din apă, vestind sfârşitul verii, când încep să se schimbe crângurile de vară cu cele de toamnă, iar berzele încep să se cârduiască în vederea plecării spre ţinuturile mai calde”.

Zi de „mare jelanie”, în care începea „călătorirea verii”

Ziua aceasta era socotită a fi de „mare jelanie” întrucât începea „călătorirea verii”, adică momentul din care „soarele se întoarce”.

Era ziua în care se putea observa mişcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească folosind o farfurie cu apă „în care se reflecta astrul zilei”.

Aşa cum spune etnograful bucovinean, „apariţia şi răspândirea creştinismului în spaţiul carpatic nu a eliminat complet cultele păgâne”, iar cutumele arhaice ale lui Pantelimon au rezistat şi s-au transmis într-o „sinteză a riturilor de factură mitico