Dacă vă uitaţi cu atenţie, în jurul nostru mişcările la nivelul structurilor sociale tind nu numai să se amplifice, dar aduc cu ele o serie de schimbări fundamentale în modul în care evoluează societăţile contemporane.

Cea mai importantă mişcare, cu consecinţe ce se dovedesc deja foarte importante, este determinată de apariţia unei neîncrederi din ce în ce mai accentuate în puterea, ştiinţa sau chiar buna credinţa a clasei politice în a gera viaţa unei ţări. Dacă, până acum, toate acestea erau gerate în ritmul proceselor electorale clasice sau, în apogeul unui moment de criză, rezolvate prin alegeri anticipate, acum se pare ca soluţia nu mai este suficientă.

Începe din ce în ce mai mult să fie preferată soluţia extremă a revoltelor civile, însoţite sau nu de apeluri la nesupunere civilă (boicotul total al statului şi instituţiilor sale), dezvoltând ceea ce, de câţiva ani, începuse prin formula ocupării centrului (sau locaţiilor simbolice) ale unor mari oraşe.

Interesant fenomen deoarece, din start, el este organizat pe un principiu apartinic, chemând la o mişcare de uniune naţională, exprimând starea-limită a ceea ce fusese până atunci neputinţa de a acţiona şi nemulţumirea faţă de politicienii deveniţi nereprezentativi şi, ca atare, absolut inutili. Aceasta era intenţia initială, numai că lucrurile au început să degenereze rapid, pe măsură ce politicienii au înţeles ca şi din asta se poate scoate capital electoral şi că, aşa cum demult îi învăţase practica supravieţuirii, se poate scoate un câştig din orice, chiar din acţiunea care pare să fie îndreptată împotriva a ceea ce tu reprezinţi. Drept urmare, după un prim moment de confuzie şi dezorientare, politicienii versaţi au început nu numai să se alăture revoltelor civile, dar au început chiar marea mişcare subterană de preluare a forţei miscării revoltelor în scopul de a o transforma în vehicul de