,,Poem pentru Ulrike” de Florin Dan Prodan, editat de Cenaclul Zidul de Hârtie, Suceava, 2012, este în mare măsură altceva decât ,,on the road”, volumul prezentat anterior în aceste pagini, preponderent metaforic, cu metafore, cele mai multe, de o şocantă prospeţime, de o surprinzătoare acoperire şi de o tentantă profunzime.

În schimb, ,,Poem pentru Ulrike” foloseşte în parte comparaţia (ştim că diferenţa nu e mare, dar esenţială), în parte războiul dus în numele generaţiei cu tot ce maculează, frânează, sufocă aspiraţia acesteia la maxima libertate, la veritabila trăire, la îngerism.

Astfel: ,,chiar dacă s-ar putea şi ar şti că războiul nu mai are ochii de plumb /poate doar rât cu care mai scurmă după suflet //dar sufletele au fugit demult în vizuinile /acelor urşi care nu se trezesc primăvara” (nu ştiu ce o să găseşti…). Această poezie de deschidere a cărţii este un fel de program-manifest care conturează starea celor de vârsta sa, inconformă cu a celorlalte. Sigur, tinereţea e o virtute, însă numai în ordine biologică, pentru că până la urmă toţi au fost sau vor fi îngeri căzuţi.

Plasarea orgolioasă şi excesivă în centrul lumii, chiar dacă nu e în nume propriu, ci în numele congenerilor, centrifugând restul, este dublată de asumarea condiţiei de pionieri ai vieţii şi morţii, care sunt altceva decât viaţa şi moartea celorlalţi: ,,…când timpul /îţi va întoarce faţa sa din zaruri (…) oamenii vor vărsa uleiurile vicleniei dar vor vedea /că orele lor pot fi ca resturile de mâncare date câinilor /atunci te vei ridica te vei face o bucată din noapte /lăsând discret un bacşiş” (fă-ţi din suflet leu…). Sau: ,,în curând vom dansa cu lacrimi proaspete /bătrânii ar spune nepăsătoare sau reci //ei ar alerga caraghioşi /să caute copiii ascunşi /cu piticii din poveşti //noi vrem doar să vedem /ochii păsărilor încercând să înveţe căderea /lacrimilor, zborul