Înainte de 1989, în Timişoara şi Craiova ajungea, din Iugoslavia, o muzică nemaiauzită până atunci. La aproape cinci ani de când invazia punk îşi dăduse ultima suflare în Occident, tinerii români descopereau bulversaţi ieşirea din griul cotidian al totalitarismului.
România, anul 1984. La Palatul Sporturilor din Bucureşti are loc gala de adio a gimnastei Nadia Comăneci. Autorităţile comuniste inaugurează, cu mare fast, Canalul Dunăre–Marea Neagră, considerat, la acel moment, al treilea canal de navigaţie, ca importanţă, după Suez şi Canalul Panama. Lucrările la alte două viitoare ctitorii ale regimului comunist, Casa Republicii şi bulevardul „Victoria Socialismului“, sunt lansate în urale.
România trepidează. Blocuri de zece etaje răsar peste noapte, începe cursa contracronometru de eliminare a datoriei externe, iar principalele fabrici şi uzine din ţară se întrec în raportări ale unor producţii extreme.
La marginea Bucureştiului, prin săli îmbătrânite prematur, tineri se deziceau de tradiţia „ceaiurilor dansante“ ale părinţilor şi îşi scuturau pletele în mulţimi, pe acorduri de muzică rock. Era o formă de rebeliune, una din puţinele permise în acele vremuri. Benzi de magnetofon şi discuri vinil treceau din mână în mână, pe ascuns. Primul album Iris dinamita scena underground românească, trezind la viaţă o întreagă generaţie ce părea definitiv adormită.
Se sărea pe „Trenul fără naş“ şi se trăia „la sentiment“ pe „Noaptea“. „Spre al tău castel alerg acum neîncetat / Iubiri apar mereu, ce trist, totu-i schimbat / Coroana-n suflet de-aş putea să-ţi fiu pe veci / Dar când ajung îmi spui să plec şi mă petreci“, cam asta se cânta în acele vremuri.
În Timişoara însă, tinerii nu erau cu urechea spre Occident şi influenţele muzicale americane preluate de majoritatea trupelor rock româneşti, ci spre Iugoslavia, aflată în plin comunism liber
