Tenisul e un sport de interval. Punctele sunt separate între ele prin pauze de câte 20 (Grand Slam-uri) sau 25 de secunde (turnee ATP), game-urile de câte 90 de secunde şi seturile de câte 2 minute. Considerând că un gând durează cam o secundă, în pauza dintre două puncte ai timp pentru vreo 20 de gânduri. În 90 de secunde sau 2 minute probabil poţi să scrii o mică nuvelă cu materialul care-ţi zapează cu viteza luminii prin cap. Pare contra-intuitiv, dar pe teren mintea e cel mai mare duşman al jucătorilor. Gândurile prea multe distrag, obosesc, provoacă anxietate sau nervi. Rafael Nadal a spus într-un interviu că pe teren încearcă să-şi facă mintea să tacă, astfel încât corpul să poată să vorbească. Iată, într-o propoziţie, esenţa succesului în tenis.
În timpul punctului, când este în mişcare, corpul e liber să vorbească. Dar între puncte? Pauzele sunt momentul în care jucătorii sunt cei mai vulnerabili: nejucând, au timp să se gândească. Şi odată cu gândurile, vine şi îndoiala. Ca să umple aceste intervale periculoase şi să ţină demonii la distanţă, jucătorii de tenis (şi sportivii în general) recurg la ticuri şi gesturi care devin uneori superstiţii.
Le ştim cu toţii: acele mişcări repetate obsesiv şi care, aparent, nu le ajută cu nimic jocul. Alinierea milimetrică a sticlelor cu apă, aranjatul şuviţelor imaginare de păr, bătutul la nesfârşit al mingii înainte de a servi, ţopăitul, potrivitul hainelor, grimasele, săritul peste tuşe, etc, etc, etc. Le-am criticat, le-am ironizat, dar au devenit un lucru atât de comun încât am ajuns să nu le mai luăm în seamă.
Toate aceste “fixaţii” au însă un scop foarte serios: să dea creierului ceva de făcut până la începerea punctului următor. Jim Loehr, psiholog sportiv:
Citește continuarea articolului, cu multe alte detalii interesante, plus TOPUL celor mai des întâlnite ticuri nervoase pe t
