Privit din interior, procesul de privatizare din România poate fi definit cam aşa, iar această definiţie a rămas constantă de 20 de ani: cum facem să preia "băieţii noştri" nişte active cât mai ieftin şi să împărţim banii între noi? Din exterior - adică de la potenţialii investitori străini - definiţia a evoluat de la: "ce putem să luăm pe nimic" (în special terenuri şi clădiri), către "cum ne putem extinde piaţa de consum şi reduce costurile operaţionale". Şi dacă pentru activele < căzute > cu totul suntem dispuşi să acceptăm oferte din exterior - unele la presiunea occidentului, altele de nevoie - atunci când vine vorba despre companii din care se mai pot scoate bani, tendinţa este să favorizăm "investitorul strategic autohton". Desigur, există şi excepţii: Petrom, câteva bănci, Romtelecom, le numărăm pe degete. În rest, lupta dintre investitorii străini şi cei români s-a dat conform principiilor enunţate mai sus.

Este ceva rău în această abordare? Teoretic, nu. Naţionalismul economic este prezent în majoritatea ţărilor europene (Franţa, Spania, Germania sunt doar primele exemple care îmi vin în minte), ca şi celelalte forme de naţionalism... Practic însă, a favoriza pe cineva este acceptabil numai dacă nu sunt afectate interesele companiei privatizate şi cele ale statului român. În ultimele luni, privatizările încercate de stat - mai toate eşuate lamentabil - au arătat o profundă lipsă de profesionalism şi încercări grosolane de a favoriza "interese locale" în dauna statului (adică, de fapt, în dauna contribuabilului român). Aşadar, renumita reţetă de privatizare a profiturilor şi naţionalizare a pierderilor este pusă la lucru.

Privatizarea CFR Marfă pare a se îndrepta către un rezultat similar cazului Oltchim. Când am fost întrebat de unde provin problemele financiare ale unei companii ca CFR Marfă, singurul răspuns posibil a fost: incompetenţa şi fr