Pe 15 septembrie 2008 banca Lehman Brothers intra în faliment. Suntem la aproape cinci ani de la acest eveniment - cel mai important faliment din istoria Statelor Unite - şi criza începută oficial atunci nu pare să se diminueze, ci, din contră pare să se extindă şi spre aşa zisele ţări emergente. La începutul lunii iulie, într-o variantă revizuită a raportului său privind perspectivele economiei mondiale (World Economic Outlook Update. Growing Pains) FMI a revizuit în scădere prognozele privind creşterea mondială şi a avertizat asupra riscului crescut de scădere a economiilor emergente (China, Brazilia, Rusia, India). Economia mondială este interdependentă, iar criza nu a putut fi restrânsă la o singură arie. Criza din America s-a extins în întreaga lume, occidentul european a fost repede afectat şi nu şi-a mai revenit, iar reacţia în lanţ nu a putut fi oprită. Mai mult, incoerenţa politico-economică europeană (precum obsesiva austeritate bugetară) a obligat ţările emergente să îşi dezvolte pieţele interne, fără însă ca această politică să poată menţine ratele de creştere economică. Este din ce în ce mai clar că ieşirea din criză depinde de relansarea economică a Europei, iar aceasta nu se poate realiza fără o relansare politică a proiectului european.

Politica este principala cauză piermanentizării crizei. Incapacitatea politicienilor de a decide democratic devine marea problemă a politicii actuale. Aceasta se întâmplă şi pentru că politicienii, din ce în ce mai dependenţi de mediile economice şi de consultanţa tehnocrată, nu mai ştiu să ia decizii. Fără convingeri ideologice (Doar ideologiile au murit, nu?), mereu gata de compromis (Nu este politica "arta compromisului"?) şi în căutarea unui echilibru iluzoriu, politicienii şi-au asumat, fără să fie conştienţi de asta, responsabilitatea gestionării unei crize fără sfârşit previzibil. Incapabili să facă alege