Contrar aşteptărilor legate de lumea fără durere şi întristare şi suspin, cimitirele timişorene nu sunt cu mult diferite faţă de realitatea cu care dau piept zi de zi trăitorii în oraşul de pe Bega, fiind, în multe privinţe, croite după chipul şi asemănarea municipiului.

În primul rând, cei care spun că moartea egalizează oamenii nu au văzut cam cum arată în cimitirul din Buziaşului un mormânt de amărăştean cu o cruce ruginită de fier forjat şi trei panseluţe, lângă un ditamai mausoleu de baştan, cu mult peste nivelul de înălţime legal admis de 1,8 metri, loc de grătar şi uşă cu sonerie şi vizor, probabil în ideea ca, la învierea morţilor, locatarul să se uite pe vizor afară, la cei care îi sună la uşă, şi dacă îi convine ce vede, să deschidă, dacă nu, să se culce la loc. Exact ca în cazul unor palate construite fără ca proprietarii să aibă habar ce e aia autorizaţie de construcţie, mausoleele neautorizate de prin cimitirele Timişoarei vor rămâne pe mai departe să înfrunte semeţe timpul, nu Primăria. Pentru că, din semnalele transmise şi recent pe diverse căi, „ce s-a construit, construit rămâne” şi, potrivit oficialilor municipalităţii, e greu să evacuezi mortul, îţi trebuie autorizaţie specială de la Direcţia de Sănătate, e complicat, cu toate că şi la palatele neautorizate şi ilegale ale viilor, unde evacuarea nu se face cu D.S.P.-ul, specialiştii într-ale urbanismului nu s-au prea omorât în ultimii ani cu „exercitarea legalităţii.”

Şi paralela dintre lumea viilor şi cea a morţilor continuă în Timişoara nu doar prin cerşetorii care, în „zile de pomană”, trag de oameni pe aleile cimitirelor ca pe stradă, în ideea că „ai bani de coroană, eşti boier, scoate banul” sau prin câinii ce fac slalom printre cruci. Spiritul mercantil de care destui timişoreni nu duc lipsă îl vezi nu doar prin anunţurile de tip „Vând Dacie antifonată” puse pe gărduţ, în fol