Anii trec, dar pasiunea lui Mircea Lucescu pentru fotbal rămâne aceeaşi. Antrenorul care face istorie de nouă ani la Şahtior Doneţk a vorbit pentru Libertatea, printre altele, despre motivele care-l împiedică să-şi abandoneze meseria şi despre fotbaliştii români care au jucat la campioana Ucrainei. Libertatea: Cum vă petreceţi ziua de naştere?
Mircea Lucescu: Voi organiza o petrecere marţi, cu soţia (n.r. - Neli), cu nepoţii (n.r. - Matei şi Mary Lou), cu jucătorii şi conducerea clubului. Va lipsi doar Răzvan (n.r. - fiul său), care are program încărcat în Qatar, la Al Jaish. Care ar fi cadoul ideal pentru dumneavoastră?
La vârsta mea, chestiile materiale nu mai contează atât de mult. Mă bucură că sunt sănătos, că tuturor celor dragi mie le merge bine şi că pot să-mi fac meseria. Aţi declarat cândva: “Vreau să mor pe teren”. V-aţi răzgândit?
Nu (râde). Mă deprimă ideea că, îmbătrânind, ajungi să lâncezeşti. Prefer să fiu activ până la sfârşit şi să mor acolo, pe teren, în mijlocul bătăliei, făcând ce-mi place. Câţi bani aţi câştigat ca antrenor?
Infinit mai puţin decât au câştigat de pe urma mea echipele pe care le-am antrenat (râde). La Şahtior, doar din vânzarea de jucători, am adus peste 200.000.000 de euro. Dacă iau în cacul şi sumele primite de club pentru evoluţiile din Europa şi pentru trofeele câştigate, suma creşte considerabil. Ce vă mai motivează după atâţia ani petrecuţi în fotbal?
Pasiunea pentru meseria asta şi eşecurile. Din fiecare înfrângere învăţ câte ceva. Am un leu în mine, că sunt născut în zodia Leu. Leul ăsta poate fi rănit, dar niciodată învins. Răneşte-l şi va reveni şi mai puternic! Cu ani în urmă, la Şahtior erau câţiva fotbalişti români. Astăzi n-a mai rămas nici unul. De ce?
Pentru că n-au făcut faţă ascensiunii echipei. Bărcăuan, Stoican nu erau pregătiţi nici fizic, nici psihic pentru un asemenea nivel. Mar
