Slap, slap, slap! Târşâitul trândav al slapilor unui lungan deşirat zgârie tăcerea unei Cai a Victoriei lichefiată de căldura bucureşteană (la asfinţit, spre sfârşitul lui iulie, oricum tot oraşul pare pustiit). Vlăjganul, altminteri destul de trendy îmbrăcat, adică degajând aerul acela de şic-neglijent după care se topeau gagicile pe vremea mea, ajunge în dreptul vitrinei unui magazine de high-class.
Va face window-shopping? Ei, aş! Sprijinindu-se cu mâna dreaptă de geam, îşi scoate cu stânga slapul drept şi-şi examinează tacticos talpa, peste care colbul Capitalei a lăsat niscaiva urme, ba se zăreşte şi un călcâi care n-a mai întâlnit de un veac o piatră ponce, cam în discrepanţă cu ţinută altfel îngrijită. Ce să-i fi provocat curiozitatea subită? O pietricică sâcâitoare? O ciupercă-suvenir de la ştrand, care nu trece decât cu alifiile din reclamele tv? N-apuci să te dumiresti, observator distrat al episodului, că protagonistul o ia din nou la picior, agale. Slap, slap, slap!
Mi-am amintit de această imagine frunzărind unul dintre site-urile pe care le citesc cu plăcere, slate.com. Mai precis, dând peste un manifest împotriva slapilor, semnat de criticul Dana Stevens. Articolul a făcut o frumoasă carieră online, bucurându-se de 4.286 de comentarii. A provocat vii reacţii, după cum vă puteţi imagina. Ceea ce mi-a reţinut atenţia a fost faptul că autoarea nu priveşte flip-flops-ii ca pe o chestiune de gust, ci că pe una de cultură. S-ar cuveni, zice autoarea, să facem distincţia între public şi privat, între exterior şi interior, şi enumera câteva locuri, şi doar acelea, în care ar trebui purtaţi şlapii: la plajă, la piscină, în curtea propriei case, eventual la un Laundromat (mă rog, la noi nu e cazul, tot românul şi-a luat maşină de spălat cu buletinul, n-are nevoie să meargă într-un loc special amenajat).
Ulterior, pe alt site, un anume William J
