Dacă nesimţitul te calcă pe nervi şi te poate face să-l urăşti, fiindcă atentează la confortul tău fizic şi psihic, ipocritul e mai suportabil. Şi mai greu de detectat. Cînd am citit Ghidul nesimţitului, m-am enervat alături de Radu Paraschivescu amintindu-mi de nesimţiţii care m-au făcut să mi se urce sîngele la cap. Ipocriţii lui Péter Demény* au măcar o brumă de educaţie, ba chiar, unii dintre ei, sînt cît se poate de bine educaţi. E adevărat că sînt prefăcuţi şi că încearcă să pară altfel decît le e firea. Să recunoaştem însă: toţi avem micile noastre momente de ipocrizie. Dacă te duci la un prieten bolnav, nu te apuci să-i spui, ca nesimţitul, „Vai, ce rău arăţi! N-o mai duci mult.”, ci-i zici o chestie de bine, chiar dacă nu crezi în ea. Sau dacă un prieten îţi face cunoştinţă cu o femeie cu care vrea să se însoare şi-şi închipuie despre ea că e frumoasă şi deşteaptă, iar ţie ţi se pare urîţică şi cam proastă. îi spui ce crezi sau faci pe ipocritul? Unul dintre ingredientele de bază ale sosului social în care înotăm zilnic e ipocrizia, care e un răspuns la dorinţa noastră de a ni se spune ceea ce vrem să auzim. Cînd devine ipocrizia periculoasă? Demény aminteşte de două cazuri literare celebre: Richard al III-lea şi Tartuffe. I-ar fi putut adăuga pe lista clasicilor universali ai ipocriziei primejdioase pe Talleyrand şi pe Albert Speer, iar de la noi pe contemporanii Ion Iliescu şi Monica Macovei. Cînd îşi intră în rol, ipocritul devine mai toxic decît nesimţitul, fiindcă se foloseşte de tine, ca să-i iasă jocurile, şi te minte în timp ce-ţi vîntură prin faţă principii cu care îţi ia ochii. În Ghidul ipocriţilor, Péter Demény procedează metodic, ca Teofrast în opurile lui despre natură. Începe cu ipocrizia din familia de bază, cu părinţi care îşi laudă copiii ca să iasă ei în faţă, cu copii care fac pe sfinţii, şi cu fraţi şi surori care-şi sa