Oraşul Baia Mare a jucat un rol important ca centru economic în Evul mediu. În legătură cu dezvoltarea mineritului în zona oraşului Baia Mare a fost impulsionată dezvoltarea meseriilor şi organizarea meseriaşilor în bresle. Printre acestea s-a numărat şi breasla tâmplarilor şi lăcătuşilor, atestată documentar printre cele douăzeci şi trei de bresle care au existat de-a lungul timpului în Baia Mare.

Primul regulament care se păstrează cu privire la breasla lăcătuşilor datează din anul 1572, dar fără îndoială breasla a existat încă din secolul al XV-lea. Ca şi alţi meşteşugari, lăcătuşii aveau drept de monopol asupra acestei meserii pe teritoriul oraşului. Străinii veniţi din altă parte nu puteau să exercite această meserie până ce nu deveneau cetăţeni ai oraşului şi membri ai breslei.

Ucenicii, după două săptămâni de probă, în prezenţa a doi meşteri, încheiau un contract pe trei ani, fiind obligaţi să-l asculte şi să-l slujească cu credinţă pe meşter. În caz contrar, se desfiinţa contractul de ucenicie. Plângerile se dezbăteau în faţa breslei. Dacă ucenicul îşi părăsea meşterul fără o cauză întemeiată, era închis în casa de detenţiune. După ce expira şi termenul de calfă, cel care dorea să devină meşter trebuia să achite o taxă de un florin. După terminarea lucrării practice, mai depunea 17 florini, din care 12 erau destinaţi mesei meşterilor.

Examenul practic consta din trei lucrări, una din tinichea, una din cositor şi alta dintr-un material mai fin. Într-o săptămână, lucrarea din tinichea trebuia să fie gata şi consta dintr-o uşă şi un lacăt, în miniatură. Lucrarea din cositor consta din scăriţe de şea şi o pereche de zăbele, iar lucrarea dintr-un material mai fin consta dintr-un târnăcop frumos scobit şi o securice. Meşterul care-l supraveghea şi care cerceta periodic lucrarea nu avea voie să-l ajute,