Unde sunt zilele de glorie ale naţionaliştilor? Unde e „Vatra Românească” a artistului plastic Radu Ciontea? Sursa: EVZ

Cu excepţia unei menţiuni pe-un site de vânzări, okazii.ro, care propunea spre achiziţie o lucrare a celui care, la începutul anilor ’90, părea să mănânce unguri pe pâine, n-am mai auzit nimic despre el. Parcă l-a înghiţit pământul. Aş fi vrut să văd tabloul pictorului din Târgu Mureş, dar din păcate imaginea, aşa cum anunţă siteul, e „indisponibilă”. Cunoaştem, în schimb, preţul: 50 de euro. O fi mult? O fi puţin? În orice caz, e deprimant: să visezi să fii varianta post-comunistă a „Crăişorului Munţilor”, pentru ca ulterior să eşuezi la „okazii.ro” e încă o dovadă că viclenia istoriei e necruţătoare.

În 1775, unul din cei mai mari intelectuali ai Angliei, dacă nu chiar cel mai mare, Samuel Johnson, rostea o frază care a făcut carieră: „Patriotismul e ultimul refugiu al nemernicului.” El nu condamna, fireşte, patriotismul, cum susţin unii, ci atrăgea atenţia că, de regulă, canaliile găsesc drept ultimă formă de exprimare tocmai haina onorabilă a iubirii de ţară. Cât de patrioţi sunt „patrioţii” pe care i-am văzut la lucru după 1990 ţine deja de istoria infamiei. Există însă nuanţe: unii sunt scrântiţi de-a binelea, alţii doar ticăloşi. Graniţa dintre cele două categorii e mult prea fragilă pentru a considera chestiunea definitiv tranşată.

Secvenţele de mai sus nu mi-au venit în minte întâmplător. Poate că în aceste vremuri de paralizie a minţii glasul cândva răsunător al naţionaliştilor en-titre nu se mai aude decât sub forma unor scâncete. Când discursul xenofob, anti-american şi anti-european a fost confiscat de mărimile zilei, zbieretele corifeilor de-acum cincisprezece-douăzeci de ani au, în cel mai bun caz, un aer de operetă. Au împuiat urechile oamenilor cu imaginea unei Românii impozante, dar au făcut tot ce le stătea în pute