Astăzi, 29 iulie, în Republica Moldova, se sărbătoreşte Ziua Constituţiei. Au trecut 19 ani de la adoptarea Legii Supreme, dar suntem încă restanţieri la capitolul respectării supremaţiei legii.

Parlamentarii nu au supus acest document referendumului, iar cetăţenii nu i-au obligat pe deputaţi să le ceară aprobarea. Din păcate, Constituţia R. Moldova a devenit un instrument în beneficiul minorităţilor, şi în detrimentul majorităţii. Bunăoară, articolul 11 interzice staţionarea trupelor străine pe teritoriul R. Moldova şi, totodată, declară neutralitatea permanentă a statului, fapt ce elimină orice mecanism real de protecţie împotriva ingerinţelor militare din exterior şi permite perpetuarea unei enclave sovietice pe malul stâng al Nistrului. Articolul 13 prevede funcţionarea unei singure limbi oficiale (inexistente din punct de vedere ştiinţific), dar, în acelaşi timp, rusa are statut de limbă de comunicare între etnii.

Într-adevăr, o Lege Fundamentală nu poate conţine sancţiuni, dar se impune eliminarea contradicţiilor din textul acesteia. Norma constituţională nu trebuie doar să declare un drept sau altul, trebuie să fie aplicabilă şi exhaustivă. Constituţia moldovenilor prevede caracterul suveran şi independent al statului, dar trebuie să înţelegem că suveranitatea şi independenţa ne aparţin doar atâta timp cât ţinem buletinul de vot în mână, după care, unicii suverani şi independenţi devin legiuitorii. Cu alte cuvinte, nu Constituţia trebuia să instaureze democraţia în R. Moldova, ci o societate democratică trebuia şi trebuie să elaboreze o constituţie.

Aparent, Legea noastră Supremă a fost creată în condiţii istorice similare Constituţiei Statelor Unite, adică în consecinţa unui război de independenţă. Dar spre deosebire de emigranţii europeni de pe continentul nord-american, care şi-au dorit crearea unei naţiuni civice, ca urmare a influenţei cur