Vă propun să lăsăm politica deoparte pentru o zi şi să parcugem împreună un exerciţiu de sinceritate care nu durează mai mult de câteva minute. Săptămâna trecută, opinia publică de pe Facebook a fost dezbinată de scrisoarea studentei românce din Londra care-şi exprima dezamăgirea faţă de Occidentul “egoist şi anti-creştin” şi admiraţia faţă de “o ţară superbă, un pământ fertil, plin de zăcăminte, Roşia montană, delta, Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră”. Unii au aplaudat-o pe tânăra care, iată, îşi iubeşte patria, alţii au criticat-o pe cea care înjură Vestul spre care tânjim.
Dar nu despre epistola fetei vreau să discutăm aici, ci despre noi înşine. Pentru că scrisoarea acesteia ne oferă, de fapt, o foarte bună ocazie să înţelegem ce înseamnă cu adevărat patriotismul pentru fiecare dintre români.
Majoritatea gândesc, dintr-o perspectivă total greşită, în viziunea mea, moştenită din regimul comunist, că iubirea de patrie trebuie declamată public, trebuie strigată în piaţă şi afirmată, cu fast, la televizor. Românii “verzi” cred că un bun compatriot este acela care strigă tare, printre cojile de seminţe, pe băncuţa din faţa blocului, frânturi din lecţii de istorie gimnaziale conform cărora noi nu am atacat pe nimeni niciodată ori Ştefan cel Mare a rezistat în faţa năvălirilor otomane şi tătare. Şi atât.
În realitate, patriotismul stă în fapte mult mai lipsite de importanţă, mai anonime, în aparenţă, decât acestea.
Patriot nu este acela care-i înjură pe unguri că ne “fură ţărişoara”. Ci acela care aruncă gunoiul la coş şi nu pe stradă, unde se nimereşte.
Patriot nu este acela care, deşi locuieşte la Iaşi ori Bucureşti, e revoltat că în Covasna nu poţi să cumperi pâine decât în maghiară. Ci acela care, aflat la volan într-o intersecţie aglomerată, se abţine să claxoneze ca tâmpitul minute în şir. Şi i se pare indecent să capul pe geam pentru u
