În secolul al XVIII-lea exista o practică interesantă în Marina Regală (Royal Navy). Pentru fiecare 50 sau 75 de marinari de pe o navă, căpitanul mai adăuga în registre un nume oarecare. În dreptul acestuia scria "soţul văduvei" (widow's man). Cu toate că aceşti marinari erau fictivi, Marina Regală le plătea soldele exact ca în cazul marinarilor adevăraţi. Scopul acestei manevre era simplu: banii adunaţi astfel reveneau văduvelor marinarilor care şi-ar fi pierdut viaţa în timpul misiunii respective.

Ceea ce numim astăzi "asistenţă socială" nu a aşteptat secolul XX şi instituţiile sale. Schemele de întrajutorare au o vechime considerabilă în Europa. Cu toate acestea, cazul "soţului văduvei" ne arată şi cât de diferite erau aceste scheme faţă de "asistenţa socială" proprie Statului contemporan. Pentru oamenii din Marina Regală, întrajutorarea este justificată doar în caz de deces. Ideea că o familie ar trebui să primească bani de la alţii doar pentru a-şi spori confortul le-ar fi părut acelor oameni nu doar bizară, ci chiar imorală.

Altă diferenţă. "Soţul văduvei" nu presupune instituţii separate şi reglementări complicate. Este o schemă administrată direct de echipajul navei şi probabil a apărut spontan. Singura interferenţă a Amiralităţii a fost stabilirea unui raport între numărul de membri ai echipajului şi numărul de "soţi ai văduvelor" care puteau fi înscrişi în registre. În fond, solda marinarilor din flota militară era plătită din ceea ce noi am spune astăzi că erau "bani publici". Dar altfel, pentru un observator neavizat, existenţa unei scheme de întrajutorare nici nu poate fi bănuită din examinarea registrelor navelor militare de atunci. Confuzia s-a perpetuat chiar şi până în secolul XX, când efectivele navelor istorice sunt uneori indicate în formaţie completă, ignorându-se faptul că unii dintre aceşti marinari existau doar pe hârtie.

Spr