Într-o zi, nu demult, primesc un telefon de la un om cu care nu vorbisem în viața mea. Era Mircea Struțeanu și mă întreba dacă aș fi de acord să-mi facă niște fotografii. De bună credință, l-am întrebat: unde? De bună credință, m-a întrebat: vreo idee?

M-a pus naiba să zic că, mutîndu-mă de curînd la casă (35 de ani am locuit la bloc, sînt un „copil de asfalt”, decreței, Ceaușescu, istorie recentă…), mi-ar plăcea să-mi facă fotografiile la mine acasă.

Atîta mi-a trebuit. Mircea Struțeanu a venit cu bicicleta din centru pînă-n Militari (un fleac) și m-am trezit cu el la poartă. Nici un taxi nu știe să vină pînă aici și de regulă pierd între 10 și 15 minute pentru a explica dispecerului, apoi taximetristului, apoi fratelui taximetristului, pe unde s-o ia.

Am făcut greșeala să-i deschid. Am devenit captiv în propria casă, ca-n filmele americane nu lipsite de suspense… Mircea Struțeanu m-a tîrît la subsol, printre țevi, m-a scos la aer, răstignit pe balustrada balconului, m-a lungit pe trepte, m-a așezat la masă, m-a sculat de la masă și m-a plimbat pe lîngă pereți, m-a dus în zone absolut periculoase (rufe întinse la uscat) și mi-a înfășurat un cablu în jurul gîtului. Casa nefiind chiar terminată, mai ieșeau cabluri din pereți, asta e.

Fiind o fire curioasă și, pe de altă parte, vrînd să știu exact ce tortură a aplicat Mircea Struțeanu celor mai buni scriitori și critici români, am stat de vorbă cu unul, cu altul. Pe Eugen Negrici l-a fotografiat la vînătoare, prin noroaie și băltoace; pe Ștefan Agopian, acasă, cu motanul Ilie; pe Radu Cosașu tot acasă, pe canapeaua colocviilor; pe O. Nimigean, la Iași, pe viscol, lîngă niște conducte.

Rezultatul acestei minunate devoțiuni a unui artist fotograf pentru propria lui artă este un album fabulos: 117 scriitori români. A apărut la Editura Publica, în condiții grafice remarcabile – și acolo,