Am văzut-o jucînd prima oară exact acum douăzeci de ani. La sala „Toma Caragiu” a Teatrului „Bulandra”. Era Ismena din „Antigona” lui Alexandru Tocilescu. Era foarte cald afară şi mi se părea că sala se supraîncă lzeşte şi de la energia uluitoare a protagonistelor Crina Mureşan, Antigona, şi Tania Popa, Ismena. La prima reprezentaţie, am urmărit doar liniile pe care se mişcau. Ca la baletul pe gheaţă. Piruete, răsuciri, opriri în trombă, dute vino, du-te vino, stop cadru. Împietrire apocaliptică. Putea să vină lava, uraganul, nimeni nu le dizloca din ne-mişcare. Ca şi ne-cuvintele din poezia lui Nichita, ne-mişcarea pe scenă poate să te năucească. Este, ca la fizică, o luptă de forţe, care se anulează şi numai aşa miracolul de a rămîne pe loc se produce. Există o direcţie a forţei care te-ar mişca. Năvalnic. Şi cealaltă, care se opune straşnic şi te ţintuieşte locului. Zeci de secunde am privit asta la Ismena. O uluială cît o Lună plină se aşezase pe faţa ei, înţelegînd ce face sora ei, Antigona. Ce debut!... mi-am spus în barbă. Un amestec de vibraţii şi de intuiţii, de intensităţii interioare incandescente treceau prin corpul unei actriţe ca Tania Popa. În seara aceea, habar nu aveam că vine din Republica Moldova, că tumultul vorbelor poate să alterneze cu tăcerile stepelor în cîteva minute. Am plecat cu fata aceea acasă. M-a locuit. Mi s-a părut că fata asta învolburată are mereu la ea, cu ea, dragostea ca formă pură. Pentru viaţă. Şi, deci, şi pentru meserie. Cu alte cuvinte, omenescul. Pe urmă, a fost debutul de la Teatrul Naţional din Bucureşti, în 1994, cu Ondine, în spectacolul cu acelaşi nume, pus în scenă de Horea Popescu. Şi a intrat în trupă. În 1995, am văzut-o în Aici nu mai locuieşte nimeni, filmul Malvinei Urşianu. În doi ani, devenise o certitudine a talentului ei mare şi complex, a devoţiunii ca stil de existenţă. În 1998, era Nataşa din Azilul